Oricât de mult mi-ar plăcea listele, mereu am refuzat să fac una cu new year’s resolutions. Din motive evidente. Nimeni nu face nimic din ce-și propune la început de an. E nerealist. Atâta timp cât lista aia nu arată ca un scenariu ambițios scris de Tudor Chirilă (ai ghicit, nu îl apreciez), șansele să faci ce îți propui sunt minime. Nu îmi pot explica avântul ăsta de început de an care ne face să privim cu încredere în zare în timp ce strângem din buze și ne spunem în sinea noastră că ăsta-i anul nostru. „Păzea, 2012! Am o listă de dorințe imposibile care îți vor anula orice șansă de a deveni cel mai tare an de până acum.”

Dar am zis să mai renunț la cinism. Așa că am făcut o listă de chestii pe care mi-ar plăcea să le îndeplinesc anul ăsta. Printați-o, laminați-o și veniți cu ea la mine pe 31 decembrie să râdem împreună. Să începem:

1. Să ies mai puțin în Control și mai mult pe afară, în lumină naturală și nivel mai scăzut de fum și decibeli. Cu prieteni sau fără.

2. Să merg din nou la un festival mare de muzică, preferabil Reading/Rock en Seine/Sziget.

3. Să-mi upgradez certificatul de engleză cu ceva gen IELTS/TOEFL, să-mi amintesc franceza și să mă apuc de olandeză.

4. Să citesc cel puțin 2 cărți pe lună.

5. Să fac mai multe poze.

6. Să câștig mai mulți bani, deși mă descurc ok și acum.

7. Să mă implic în proiecte mișto și să îmi lansez propriul meu proiect super-original și super-creativ.

8.  Să-mi iau o bicicletă frumoasă și să merg cu ea la muncă.

9. Să fiu mândră de ce fac la muncă.

10. Să mă plimb mai mult, neapărat să revizitez Belgia.

11. Să mă port mai frumos cu ai mei.

12. Să fiu mai puțin tristă.

13. Să mă îndrăgostesc de un băiat care să mă vrea la rândul lui și să nu accept nimic mai prejos.

14. Să mă mut din țară la final de an. Poate în Olanda, poate în UK, poate mai vedem.

15. Să am grijă de mine, fizic și emoțional.

16. Să scriu mai des și mai bine.

Încă 4 și rotunjeam lista. Dar, să fim serioși, 16 planuri pot fi copleșitoare pentru un singur an. Iar 2012 deja are o mulțime de așteptări de împlinit sau nu (sfârșitul lumii și chestii). Așa că nu mă supăr dacă nu-și găsește timp să se ocupe de lista mea pentru că, sinceră să fiu, nici eu nu-i voi acorda mare atenție. Partea cea mai faină a rezoluțiilor de an nou e când se întâmplă fără să te chinui prea tare.

Muzical vorbind, 2011 a fost bestial și rămâne sus de tot în topul celor mai faine amintiri alături de vara lui 2009 (când am fost la Oxegen). În 2011 am început să ascult câteva trupe care acum îmi sunt tare dragi și, mai mult decât atât, am fost la Sziget. Am revăzut The Maccabees, de data asta cu drag, mi-am dat duhul pe Interpol, Pulp, White Lies și Kasabian, nici nu m-am clintit pe The National și am supraviețuit mulțimii de fani Flogging Molly.

Tot în 2011 mi-am schimbat de 2 ori jobul. Prima dată am ajuns la Kubis, undeva prin ianuarie, unde a fost tare frumos și bine, apoi în septembrie m-am mutat cu totul în ATL, la DDB, unde plănuiesc să rămân o vreme. Am trecut cu bine de examene și mi-am terminat socotelile cu Facultatea de Litere, loc de care nu îmi amintesc cu atât de mult drag pe cât mi-ar fi plăcut. Mi-am dat licența, cu nopți nedormite și sute de pagini întoarse, cu multe cola, cafele și energizante și am renunțat la ideea de a face master pentru o vreme.

În 2011 m-am regăsit în mijlocul unor oameni faini și tare dragi. Am petrecut aproape săptămână de săptămână și-a fost bine. Datorită Paulei, miercurea a devenit ziua cea mai importantă din săptămână, iar joia cea mai grea și dureroasă. Am cunoscut oameni noi care au schimbat câte ceva în mine, iar unii încă îmi sunt alături. Tot în 2011 m-am îndrăgostit prostește, ca un copil diabetic care suspină în fața unei vitrine cu dulciuri. A fost bine, a fost și rău, în orice caz n-a fost niciodată ușor. Am recapitulat lecţia relaţiilor eşuate, însă de fiecare dată am plecat acasă cu morala dezamăgitoare şi tot mai puţină încredere în relaţiile care merg. Da, e o morală tristă, dar, în acelaşi timp, e una safe şi, de ce nu, o provocare pentru 2012.

Într-un fel, cred că am crescut. Am luat ce-a fost bun din lucrurile frumoase şi am învăţat din fiecare căzătură. Aş retrăi totul, fără regrete. Iar dacă sfârşitul lumii chiar e în 2012, atunci îl rog frumos să nu se grăbească, pentru că peste 6 luni-mai-puţin-o-zi voi fi la Radiohead, în Roma.

Deşi reacţia mea iniţială a fost mult mai aproape de ce a scris stimabilul, căruia îi dau dreptate şi îi admir scriitura, eu o să fiu mai calmă şi împăciuitoare. Pentru că eu mai am o fărâmă de încredere în voi. Sunt şi eu un suflet, aşa că ascultaţi-mă până la capăt, aşa cum aţi asculta un căţel cu ochi mari şi umezi în timp ce vă latră prieteneşte dintr-o curte închisă.

Hai să vă zic de ce mă scoateţi din sărite. Jumătate dintre voi sunteţi oameni deştepţi, iar pe o zecime dintre voi chiar vă respect. M-aţi dezamăgit, măi băieţi. Mi-aţi umplut newsfeedul cu poze cu câini în bălţi de sânge şi caption-uri milităreşti, sperând că mişcaţi ceva în mine. Voi ştiţi că eu am atacuri de anxietate atunci când văd rânduri întregi scrise cu all caps? ŞTIŢI?! Mă sperie mai ceva decat haita de câini care m-a încolţit acum vreo lună când mă întorceam seara de la muncă. Pe bune de nu.

Dar aici nu-i vorba despre mine şi atacurile mele de anxietate. E vorba despre cum statul român a luat o decizie relativ bună, în mediocritatea lui. Iar voi aţi sărit în sus plângând, urlând şi instigând la spam de parcă ar fi dublat TVA-ul. Mă băieţi, statul român s-a oferit să rezolve o problemă. Pentru că nu poate să o rezolve elegant, cu adăposturi şi donaţii, pentru că, de, suntem săraci şi zgârciţi, a ales o variantă mai nasoală, dar eficientă.

Eu mă bucur sincer pentru voi că aţi crescut în Dorobanţi sau alt cartier select unde câinii vagabonzi sunt mult prea profunzi pentru a pofti la picioarele voastre. Vă felicit din inimă că n-aţi fost nevoiţi să ocoliţi 3 blocuri ca să ajungeţi acasă, seară de seară, numai ca să nu daţi nas în nas cu haita de 7 câini şi o căţea veşnic gravidă. Aplaud faptul că vă deplasaţi numai cu maşina, deci nu trebuie să vă expuneţi unor străzi necunoscute populate de aceste animăluţe extrem de teritoriale. Vă invidiez inocenţa şi nici măcar nu sunt prea sarcastică.

Ştiţi care-i treaba? Eu iubesc animalele. Chiar dacă iubesc mai mult pisicile, asta nu înseamnă că urăsc câinii şi mă bucur să aud că vor fi eutanasiaţi. De fapt, m-am împrietenit de câteva luni cu un câine fără stăpân din zona mea. I-am zis Bobby şi-l alint foarte neoriginal Bobiţă. La prima noastră întrevedere, Bobiţă m-a mârâit şi-a dat să mă muşte. L-am luat cu binişorul şi acum mă aşteaptă seară de seară la capătul străzii ca să mă conducă acasă. Bobiţă-i de treabă. Dar Bobiţă e unul. Haita de vreo 8 câini care a apărut recent în zonă e altceva. La fel, haita în continuă creştere pe care am lăsat-o în urmă la bloc, unde locuiam acum un an, era altceva. Ei n-aveau nicio intenţie să fim prieteni şi mi-au arătat-o în mod repetat. Datorită lor mi-am recâştigat de câteva ori credinţa.

Dar nu vă faceţi griji, voi aţi reuşit să îmi confirmaţi că nu există niciun dumnezeu. Pentru că, dacă ar fi, v-ar da câte una peste ceafă de câte ori postaţi pe Facebook despre cum ar trebui să ne unim forţele să salvăm aceste animale nevinovate. Poate… dacă 200 de oameni postează poza cu câinele omorât cu cruzime de un ţăran beat care, de dragul argumentului, e hingher în timpul liber, o să schimbăm ceva. Maidanezi din toate colţurile Bucureştiului vă sunt recunoscători pentru like-urile, statusurile all caps şi spammingul din ultimele 2 zile. Dacă vă vine chef de-o campanie de semnat autografe, ştiu eu câteva străzi prin Militari unde se capsează ieftin.

A voastră, veşnic cu frica-n sân, Maria Năzdrăvan.

Uneori mi-ar plăcea ca marile probleme şi drame ale vieţii mele să vină sub formă de brief. Poate dacă le-aş vedea disecate pe capitole şi deliverables m-aş descurca mai bine. Cu client, public țintă, insight, key message, tone of voice și restul. Chiar dacă strategia mi-ar fi șubredă, măcar aș putea să o dau din copy. Sau aș mai lucra la vizual. Aş mai pune nişte cărniţă pe concept, mi-aş alege cu grijă canalele şi gata.

În viața de zi cu zi tind să fiu cel mai prost copywriter pe care l-aș putea angaja în calitate de client. Cumva, toate regulile, secretele și șmecheriile pe care le-am învățat pentru ca treaba cu “datul din copy” să funcţioneze, dispar. Sunt faţă în faţă cu publicul meu ţintă şi ştiu care e mesajul cheie, ştiu tonul ideal, ştiu chiar şi indicaţiile scenice, însă ce iese în final e un sunet asemănător lovirii cu capul de tastatură în mod repetat.

Şi aici vine frustrarea. Pot, cu mici sau mari eforturi, să vând orice. Am scris despre piese de maşini, copii cu cancer, iaurturi groaznice şi cine ştie ce alte raze de soare în lumea copywritingului. Cu toate astea, mi-e imposibil să mă vând pe mine. Dacă aş fi un detergent, o reclamă despre mine ar suna ceva de genul ăsta: “Detergentul Năzdrăvan şi-ar dori să scoată cele mai frecvente 100 de pete. El crede că ar putea să o facă, însă există posibilitatea să te dezamăgească. Mai bine iei alt detergent. Serios. Uite, ăla pare destul de sigur pe el.” Şi publicul meu ţintă va ridica din umeri plictisit în timp ce pleacă spre casă cu celălalt brand.

Nimeni nu dă doi bani pe detergent, să fim serioşi.

Doar că nu-i. Aşa cum nici publicitatea nu-i numai alcool, distracţie şi idei care apar jucându-te fussball sau pe Kinect, parcă nici Noaptea Agenţiilor nu mai e aşa cool. Ieri eram gata să mă cert cu oricine pe tema asta. Cum, mă, Noaptea Agenţiilor e foarte tare. Anul trecut mă plimbam de colo-colo entuziasmată, mirându-mă de mansarda creaţiei de la Grey, de etajul de creaţie şi strategie de la Leo, de tot sediul Headvertising şi aşa mai departe. Poate am crescut. Cert e că aseară a fost cam trist.

Direct după muncă, am tăiat-o la Hippos. Înapoi de unde am pornit, ca să zic aşa. De data asta într-un sediu mai fain, cu barmani, muzică, mâncare bună şi, overall, o atmosferă destul de mişto. Am plecat de acolo cu o geantă personalizată, plină cu legume fructe, şi regretul că n-am apucat să vedem oile. După Hippos, am poposit la Cohn & Jansen JWT, unde am ajuns ghidaţi mai degrabă de mirosul demenţial al mâncării făcute de Copolovici. Mi-au plăcut tablourile care se dădeau moca jos şi mi-aş fi dorit tare mult şi eu unul cu Sex Drugs and Manele, dar n-am avut baftă. Am plecat şi de aici către Grey, unde ştiam că e petrecere cum se cade. Şi chiar era, aveau muzică faină şi venise lume multă, doar că era mult prea frig pentru party în aer liber. Cam pe atunci am rămas fără baterie la telefon, deci n-am mai putut face poze hipstereşti. Nasol, ştiu.

Următoarea oprire a fost la BBDO, unde se anunţaseră chestii nemaivăzute. Din păcate, pe la 11 petrecerea era cam stinsă, sau poate aveam noi aşteptări prea mari. Am băut un Lipton de zmeură la cutie, ne-am fâţâit pe scări şi cam aia a fost. Eram gata să continuăm la Headvertising, dar surse din interior ne-au confirmat că se cam dă stingerea şi acolo. Pe la 12 am plecat resemnaţi spre casă. Nu de alta, dar era abia luni şi cineva trebuie să semneze condica marţi dimineaţă.

Deci Noaptea Agenţiilor n-a fost cine ştie ce, din punctul meu de vedere. Poate a fost de vină vremea, sau poate chiar am crescut. Poate că, văzută din interior (ştiu că sună arogant), lumea asta a publicităţii nu mai pare deloc aşa glamorous ca înainte. Sau poate o să îmi schimb părerea diseară, la Ad’Or, la Gala “10 ani de creativitate românească”. S-o vedem şi p-asta.

Lucrurile stau cam aşa. Vă salut cu drag şi bucurie de la biroul meu din mansarda creaţiei DDB. Bine, nu în momentul ăsta, pentru că e weekend, dar în fiecare zi de luni până vineri, de la 10 la 7, de acum două săptămâni până cine ştie când. Credeţi-mă, încă sunt complet mirată de faptul că merg acolo zi de zi şi sunt luată în serios. Eu, fata cu evenimentul pă facebook, am ajuns copywriter la DDB. DDB. Să mai zic o dată?

Tot meritul se duce către Corina, care a avut doza aia de încredere şi curaj de care mulţi din industria asta nu mai dau dovadă, chit că sunt directori de creaţie sau d-ăştia mai mici, ca mine. La ceva timp după ce am lansat evenimentul, ne-am întâlnit la un interviu afterhours, unde am vorbit despre tot felul de lucruri. Nu mi-a propus nimic, decât acum trei săptămâni, când m-a sunat să mă întrebe dacă aş vrea să colaborez cu ei câteva săptămâni, fără promisiuni de angajare. Am zis “da” cât ai clipi şi am făcut un dans de fericire imediat ce am închis telefonul (Corina, probabil te aşteptai la asta).

Prima săptămână a fost ciudată. Obişnuită cu munca în online, mi-am petrecut ceva timp căutând pe google tot felul de prescurtări şi denumiri din ATL de care n-aveam habar. A fost fain. Am fost la filmări şi înregistrări. Am scris o grămadă şi-am avut parte de brainstorminguri geniale. Pentru că, dacă e ceva care mă atrage la ATL în mod decisiv faţă de online, atunci e vorba de echipa art+copy, şi mă bucur că aici mi-am găsit din nou un art director fun şi talentat (serios, a luat un Cannes pe vremea când era la Grey).

Concluzia e simplă. A mers. Iată-mă copywriter la DDB Bucharest, oficial, de când mi-a fost propus să rămân în echipă, în urmă cu câteva zile. Şi morala e şi ea simplă: curaj, bă, că se poate. Nu-ţi trebuie musai ani de experienţă, atâta timp cât demonstrezi că vrei şi poţi. Eu una mă bucur să fiu exemplul care poate o să vă inspire şi pe voi să încercaţi.

Iar zilele trecute am primit confirmarea.

Se face că m-am săturat de vacanţă. M-am lăsat de job prin aprilie ca să-mi termin licenţa, cu gândul să mă întorc la muncă imediat ce îmi închei socotelile cu facultatea. Între timp am început să mă simt prea bine acasă şi iată că mă prinde sfârşitul lui august lenevind la soare cu un teanc de cărţi şi nimic de făcut. Aşa că m-am pus pe treabă. Cum posturile libere de copywriteri în agenţii faine sunt mai rare decât concertele Radiohead din ultimii ani, iar bătutul la uşile agenţiilor doar cu un CV şi-o scrisoare de intenţie e prea leneş chiar şi pentru mine, m-am gândit să mă distrez puţin.

Joi seară am lansat un eveniment pe Facebook pe care l-am creat de vreo două săptămâni, dar în faţa căruia am tot ezitat. Ceva mă ţinea din a trimite pur şi simplu invitaţii directorilor de creaţie, fără să ştie cine sunt şi ce vreau, aşa că am lăsat social media să îşi facă treaba aşa cum ştie cel mai bine. Am postat evenimentul pe wall-ul personal şi pe twitter, iar în scurt timp inboxul mi-a explodat de notificări, mesaje şi RT-uri. Succesul a fost de-a dreptul neaşteptat. În numai 4 ore de la “lansare”, adică la 11 seara, strânsesem 85 de attendees, dintre care numai 34 îmi erau prieteni pe Fb (în urma unor noi friend requests chiar), 3 articole pe bloguri, 15 comentarii pe wall-ul evenimentului și încă 15 postări pe wall-urile personale ale prietenilor. Binișor, aș spune, păstrând în minte faptul că singurii oameni invitați de mine la eveniment au fost câțiva directori de creație.

În mod firesc, lucrurile s-au mai domolit de vineri încoace, deși încă mă uit la pagina evenimentului și nu-mi vine să cred de cât sprijin am avut parte din partea unor oameni care, în fond, nu mă cunosc. În prezent sunt 180 de attendees, 13 nehotărâți și 59 de hateri/oameni care n-au înțeles despre ce e vorba/au fost invitați la o chestie care nu îi interesează, plus vreo 50 de noi prieteni pe Facebook. Așa cum am câțiva hateri, mă pot lăuda și cu oameni care nu s-au lăsat impresionați de ideea mea, după cum se vede aici. Cu toate astea, feedback-ul pozitiv și sursele lui cântăresc mult mai mult pentru mine și, sper eu, pentru oamenii cărora le-am dedicat mini-campania.

Așa că nu pot decât să mulțumesc din nou oamenilor care m-au susținut și încurajat până acum și să sper că vom ciocni câte-o bere la Noaptea Agențiilor. Aștept în continuare confirmări, plângeri, reclamații și vorbe de bine pe mail/Facebook/pagina evenimentului, care se încheie (să sperăm cu bine) pe 31 august.

Pe cât de frumos întreţinut este centrul oraşului, pe atât de gri e restul. Am ajuns acolo într-o duminică, dimineaţa, iar prima zonă cu care am avut de-a face (gara Keleti şi drumul către centru) n-au făcut decât să îmi amintească de un Bucureşti de acum vreo 10 ani, în care magazinaşele prăfuite ascundeau sub grilaje mărfuri demodate sau chinezării. Cu toate astea, pe măsură ce mă apropiam de Dunăre, clădirile căpătau personalitate şi magazinele începeau să prindă un aspect occidental.

Mi-au plăcut multe lucruri la oraşul ăsta. De exemplu, sistemul lor de transport în comun este impecabil. Au câteva linii de metrou bine legate între ele, plus un fel de tren, tramvaie şi autobuze. Metrourile sunt ca din poveşti, cu scaunele tapiţate şi vopsea asortată liniei pe care circulă, iar unele staţii sunt atât de frumoase încât mai că le-ai transforma în loc de citit. Un alt lucru fain este faptul că Budapesta este un oraş al spaţiilor largi. Parcuri mari, pieţe aerisite în care să îţi plimbi lejer privirea până departe, plus malurile Dunării ticsite cu băncuţe de pe care să stai ore în şir seara să te uiţi vasele de croazieră care taie râul şi să te-ntrebi cum o fi.

Ştiu că poate suna ca o observaţie ciudată, dar Budapesta e un oraş foarte fain luminat. Oamenii ăia au făcut o treabă excelentă cu podurile care traversează Dunărea, dar şi cu principalele clădiri. Nu e de mirare că seara oraşul e împânzit de turişti mai mult sau mai puţin fotografi care se străduiesc să imortalizeze priveliştea absolut incredibilă. Am fost şi eu printre ei.

Şi, nu în ultimul rând, îmi place varietatea. Îmi place că, deşi sunt mândri de tradiţia lor, nu te forţează să mănânci gulaş şi colaci kurtoş, ci ai de unde alege între localuri cu specific italienesc până la mexican. Îmi place că e un oraş deschis către turişti, lucru care se vede în faptul că mai totul e cel puţin bilingv, de la meniurile restaurantelor la semnele rutiere sau anunţurile din metrou. Nu îmi place, totuşi, sentimentul neplăcut pe care îl am acum, întoarsă în Bucureşti, faţă de cum e la noi. Dacă până acum am evitat să compar Bucureştiul cu alte mari oraşe vizitate, speram ca Budapesta să fie un bun termen de comparaţie. N-a fost. A fost, mai degrabă, o lungă serie de “Dar noi de ce n-avem….”, fie că era vorba despre Cherry Cola pe care o găseam la orice butic, fie despre hărţile de la metrou sau alte lucruri de bun simţ de care ducem lipsă.

Dar asta nu-i o poveste despre mine. E despre cum tipul cu un Canon semi-pro care făcea poze fără bani la diverse evenimente a devenit Cătălin Georgescu, fotograful oficial al celei de-a treia echipe Redescoperă România, proiect organizat de Petrom. E despre tipul care, înainte de asta, a fost ales să bată o bună parte din ţară pentru a documenta atracţii turistice. Iar în ultima săptămână a bloguit, facebook-uit şi twittuit cot la cot cu unii dintre cei mai şmecheri bloggeri români. Fotografiile sunt fantastice. Dacă nu mă credeţi, aici e site-ul lui şi aici e pagina de Fb a Petrom România. Şi aruncaţi un ochi şi pe portofoliul corporate, dacă tot sunteţi aici.

Uite-un teaser pe care eu una abia aştept să-l înrămez:

Dar am absolvit, deci într-un fel am terminat facultatea. Am primit o diplomă falsă care mă felicită sarcastic pentru “participarea cu succes la cursuri”, de parcă nu ştim amândouă cât am călcat în facultate anii ăştia. Festivitatea a fost faină, spre surprinderea mea. Chiar dacă nu simt că am realizat cine ştie ce terminând facultatea asta, m-a bântuit un mic sentiment de mândrie că măcar am rezistat până la final şi că am reuşit să am şi rezultate destul de bune, până la urmă. Iar restul zilei a fost o încântare pe care o veţi vedea în curând pe Facebook şi, cine ştie, poate chiar aici.

Mai departe. Ah, da! Am terminat lucrarea de licenţă. Un ultim deadline dat de profa-mi coordonatoare m-a ţinut trează vreme de 24 de ore în care mi-am scris studiul de caz şi restul lucrării care în final are nu mai puţin de 93 de pagini (cu anexe cu tot, da). Un rezultat destul de bun pentru 3-4 zile de instabilitate emoţională, anxietate, tratament cu cofeină şi mult, mult Radiohead. Uitându-mă peste ea nu-mi vine să cred că am citit 3 pagini jumate de cărţi şi articole şi că am reuşit să fac o treabă destul de mişto legat de tema aleasă. Acum rămâne să vedem ce părere au profii.

Cam asta e. Aş putea să profit de ocazie să le cer scuze public pentru crizele de anxietate oamenilor care au avut de-a face cu mine în ultima săptămână, dar asta ar însemna că m-am liniştit şi tind să cred că nu. Dar e ok, ştiu că după 15 iunie o să fie linişte, chit că trec sau nu examenul pentru care încă nu m-am apucat de citit. Până voi reveni aici, însă, vă invit să urmăriţi un rezumat mai grafic al ultimelor zile pe noul meu tumblr unde mi-e ceva mai uşor să postez, fiind, aşa cum mă ştiţi, o leneşă uriaşă.