De ce urasc tipele care urasc barbatii

Printre chestiile pe care le detest cel mai mult pe lumea asta, sunt oamenii care vorbesc in numele tuturor. Iau o idee strict personala, care se intampla sa fie impartasita si de alte n persoane, si hai s-o generalizam, pentru ca asa zic EU.
Ei bine, am dat peste blogul unei tipe, blog intitulat „de ce uram barbatii”, apartinand unei domnisoare de 22 ani, din cate spune ea. Nu am nimic impotriva feministelor, si da, unii barbati „este niste porci”, dar sa iti dedici un blog, deci ore intregi din viata ta ca sa ii critici… mi se pare prea mult. Nu am citit tot, doar primele post-uri. Amuzant, poate, reconfortant pentru tipele parasite recent, si de-a dreptul jignitor pentru cititorii carora le este dedicat blogul. Nu e de mirare ca primeste destule injuraturi. E de apreciat totusi curajul, desi, in fond, totul e un mare rahat virtual.
Din ce am citit, pare o fana a revistei Cosmopolitan, rubrica „la masculin” (am avut si eu perioada mea). Dreptate are, partial, in unele articole, dar totul suna atat de tragic… mai ca te face sa pocnesti orice tip iti iese in cale, asa, pentru ca merita. Cel mai ciudat mi se pare ca are un articol in care povesteste cat de fericita o face… ei, bine, un barbat. Sincer, mi se pare cel mai bun din tot blogul.
O singura chestie: noi nu uram barbatii. De fapt, nici macar nu a definit termenul „noi”. Mi s-ar parea mai cinstit sa adopte un titlu mai aproape de realitate, oricat de mare impact ar avea acest pronume.

Simteam nevoia sa spun asta.
Revenind la chestii mai egoiste (d-aia mi-am facut blog, nu?), azi mi-am amintit cat de copil sunt. Si ma bucur de asta. Ultimele zile, de cand am fost singura acasa incoace, au fost geniale. M-am bucurat pentru ca am primit multa atentie. Si m-am bucurat ca un copil mic, pentru ca am fost singura acasa. Si ce am facut? Nimic special. Mi-am permis doar sa chem la mine pe cine am vrut, lucru mai putin realizabil cand sunt ai mei. In rest, am facut ce face orice copil: am mancat la televizor/ calculator, dulciuri cat incape, si program de voie. Dar ce bine a fost…
De cand au venit ai mei acasa, lucrurile au cam revenit la normal. Maria, nu iesi, maria, fa-ti ordine, maria, mananca, maria nu, nu si nu. Imi trecuse din toata euforia dinainte. Azi. M-am intalnit cu un prieten, pe motiv ca are sa imi dea niste reviste. Ok, hai afara, fac si niste poze pe drum, ca tot e soare. In final, s-a dovedit ca revistele erau cat se poate de comestibile, de fapt prajituri, ambalate frumos, de la o cofetarie cu pretentii, cica pentru ziua mea (sf marie). As zice ca „it made my day” (nu gasesc echivalentul in romana). Copilul din mine s-a bucurat atat de mult, si nu numai la gandul ca a primit dulciuri, ci pentru atentia care i-a fost acordata. Ma uimeste uneori cat de fericita ma fac cele mai mici gesturi (bine, asta nu se califica aici neaparat) de atentie/ afectiune, pentru ca vad cum altii reactioneaza total diferit in situatii asemanatoare. Dar eu sar, ma bucur, tip, ma agit… si nu vreau sa pierd latura asta a mea.
Acum, de cate ori deschid frigiderul, vad cutiile frumos ambalate si nu pot sa nu zambesc. A fost o zi frumoasa. O spun cu optimism si sunt constienta ca parca nu sunt eu cea care vorbeste. Dar asa e.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s