University of Cotton Candy

Traiesc in Romania si zau de imi pare rau. Si uite, na, nici nu vreau sa plec. Oxford? Cambridge? Sa fim seriosi…
Unii poate ar zice ca m-au cumparat ai mei. Si eu cred asta uneori. Din hotararea clara ca plec, Canterbury scrie pe mine, sau, mai stiu si eu, cine stie ce plai francez, am ales in final sa raman. Si pentru ce? Pentru o promisiune si de frica despartirilor pe care ar trebui sa le infrunt. Si pentru ca, pana la urma, nu ii detest pe ai mei, iar bucurestiul asta gri chiar imi place, cu toti ciudatii care misuna prin el.
Vorbind de ciudati, ieri s-a intamplat o chestie care m-a impresionat placut. Pe scurt, fiind pe strada, incercam sa imi pun din mers jacheta pe mine, iar ghiozdanul ma cam impiedica sa fac aceasta manevra. Din spate, un tip spune ceva ce nu am inteles, si imi indreapta haina. Reactia mea la inceput a fost ciudata, nefiind obisnuita cu asemenea amabilitati de la necunoscuti pe strada, si i-am spus un „mersi”, dupa care mi-am continuat drumul alaturi de Ana, pe care imi permit sa o contrazic in ceea ce urmeaza. Tipul ajunge in dreptul meu si imi zice intr-o engleza nu prea british „that’s a very nice jacket you’re wearing”. Pai da, trebuia sa ma astept… cati am mai vazut romani cu asemenea initiative? Ana spunea ca vroia sa agate. Eu sunt sigura ca nu e asa, pentru ca omul si-a vazut apoi de drum, si nu a mai zis nimic. Gestul a fost frumos. Dar, cand te gandesti… nu era oare normal? Numai noi, romanii grabiti si distanti, am putea fi impresionati de un gest cat se poate de firesc. Si e pacat.
Imi plac strainii din bucuresti. E o placere sa vorbesti cu majoritatea, macar pentru noutatea evenimentului. Dar si pentru chestiile pe care le poti invata. Vara asta am cunoscut niste danezi, in grecia, si chiar am avut o discutie lunga cu doi dintre ei, alaturi de ana. Si ai fi zis ca erau pusi pe agatat, fiind din armata si, ei bine, nevazand tipe decat odata la cateva luni. Eu una m-am simtit excelent ca am petrecut o seara intreaga la un suc (noi, ei bere) vorbind cu doi oameni despre atatea lucuri. A fost atat de relaxant, placut, desi diferenta de varsta trebuie sa fi fost de vreo 5 ani. Si ne-am fi asteptat sa ne expedieze elegant in momentul in care au aflat ca suntem amandoua minore si ca nu avem intentia sa mergem mai departe de discutia de care ne bucuram la momentul respectiv. Dar de unde… Chiar nu o sa uit seara aia, am avut un sentiment incredibil de multumire dupa ce m-am ridicat de la masa, cu un brat de trandafiri in mana si chiar mi-a parut rau ca plecau a doua zi. Nu imi pot imagina aceeasi scena, cu subiecte de discutie macar asemanatoare, la care sa participe doi romani. Nu pot.
Poate ca de aici vine si dorinta multora de a pleca. Nu vad nimic rau in faptul ca vor sa studieze in alta tara, sunt sanse sa dea de profesori mai buni, dar nu inteleg cum unii aduna atata scarba fata de tara in care au trait pana acum. Cum poti spune ca facultatile de aici nu valoreaza nimic? Cum ma poti privi cu mila, gen „iart-o, doamne, ca nu stie ce spune” cand eu zic ca vreau sa fac facultatea in tara? Cu ce te face pe tine mai bun(a) faptul ca esti dispus sa dai cateva zeci de mii de euro ca iti continui studiile intr-o facultate de renume international? Exact, cu nimic. Nu mai suport snobismul, falsa superioritate si vocea aia „dulce”… unii stiu la ce ma refer. Daca voi aveti impresia ca veti muri de foame in romania, atunci cu ce va va fi mai bine in alta parte?
Acum… a nu fi interpretat ce am scris mai sus ca o dovada de patriotism. Nu imi iubesc tara. Nu am sentimente de genul asta pentru multe lucruri pentru care ar trebui. Dar nici unul din cei care sunt atat de nemultumiti nu se pot plange ca au dus-o prea rau pana acum. Mi se par niste vorbe aruncate prea usor, la fel ca si miile de euro pentru ceva ce ai putea sa faci si aici, pe bani mai putini.
Sunt curioasa cum va fi peste ani, cand vom face primele reuniuni. Asa, peste vreo 10, cand toti vom fi cu studiile terminate, sa vedem cat de rau a fost pentru noi, fraierii, care am ramas aici. Asta daca nu ma supar si eu si imi iau talpasita pe vreun taram de vis, unde cursurile sunt din vata de zahar si examenele din caramel.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la University of Cotton Candy

  1. Raluca Ioana zice:

    uite ca de danezi nu-mi povestisesi.da. „imi semnati si mie, va rog?” „a.s.e.ul e varza, iesi mai prost decat intri” etc.

  2. Maria zice:

    pe scurt, romania e de cacat, hai sa emigram. are mama bani…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s