Zaruri si carti

E clar ca tot ce facem este ca sa fim fericiti. Ca toti cautam fericirea, prin mijloace specifice. Bine, prost trebuie sa fii sa cauti fericirea. Intai ar trebui sa stii ce e. Si macar pe unde ai putea sa o gasesti, altfel risti sa iti pierzi timpul cautand dupa ceva ce iti este necunoscut, nepalpabil si poate inaccesibil tie.
Desi sa renuntam la fericirea absoluta, doar suntem fiinte rationale. Totusi, putem spera la o farama, o mica doza care sa ne amorteasca pentru un timp limitat. Poate e o iluzie a fericirii, poate chiar e o mica bucata din ea, rupta din fericirea-mama si pierduta, si care, ei bine, te-a gasit pe tine. Si te pomenesti ca nici macar nu o meritai. Dar din nou, doar suntem fiinte rationale. Si ne stim interesul.
Ca sa ajung si la ce vroiam sa zic. Mi-ar placea sa scriu despre fericire, despre cum o vad eu, dar nu acum, si nu pe blog. Mai degraba candva, intr-o discutie la miez de noapte, pe semi-intuneric sub plapuma, cu cineva apropiat. Deci nu prea curand.
Mi-am pus de multe ori intrebarea asta. „Sunt fericita?” Poate. Nu prea. Nu mereu. Dar uneori, da. Raspunsuri nesatisfacatoare. Atunci, pot sa fiu fericita? Poate. Am repetat de atatea ori cuvantul asta, incat mi se pare acum ca suna atat de stupid, fericire, fericita, fericiti, fericit, fe-ri-ci-re, fe-e-ri-i-ci-re… Dar ajung catre ceva ce nu vreau.
Ideea e ca doza aia, sau iluzia de care spuneam inainte, e o chestie tare faina. Sau asa mi se pare mie. Te izbeste, o simti prin vene, bataile inimii devin mai rapide, pupilele se dilata, iar buzele se schimonosesc intr-o forma pe care am convenit sa o numim zambet. Si ramai asa, si te uiti ca tampit in fata ta, cu dintii dezgoliti, ochii bulbucati, si simti ca vrei sa ramai asa pentru totdeauna.

Acum vine si partea concreta.

Duminica… rezumand ziua de azi, a fost cat se poate de anosta, cu exercitii si teoreme de matematica, si din ce in ce mai plictisitoare cu gandul ca nu voi face altceva pana seara, cand, inevitabil, ma voi culca. Si uite noutate: cica hai in laptarie, ca e piesa de teatru, cu piersic junior si fumur. Chef aveam, macar ca mai scapam de stresul tezei. Aveam eu chef si de companie, dar sa lasam asta. In fine, plec putin dezamagita catre laptarie, cu o fosta eleva de-a mamei (imagine that), sa vedem „zaruri si carti”. Si cand ma gandesc ca as fi renuntat sa mai merg…
Din nou, neimportant acum. Mi se pare un concept tare fain teatrul in clubulete. Practic, se renunta la tot respectul pe care ti-l impun grandoarea, scaunele incomode, scena indepartata si domnitele in haine scumpe de blana, cu palarii imposibile, care mereu se aseaza in fata ta, blocand vederea. Asa redescoperi teatrul, mai indeaproape, esti acolo, aproape in centrul actiunii, chiar te pierzi in cursul ei, devii la randul tau un mic actor. Esti liber, practic sa faci ce vrei. Si totusi nu profiti de asta. Nu pentru ca ai avea cei 7 ani de acasa, sau alti ani dobanditi de cine stie pe unde, ci pur si simplu pentru ca e firesc, cat se poate de natural. Iar cand pe scena mai urca si oameni ca Florin Piersic Jr, uiti ca ti se raceste cafeaua, ca tigara a ars demult, ca ziua urmatoare ai teza la matematica, sau ca unii prieteni iti pleaca in timp ce altii nu prea dau doi bani pe tine.
Foarte sincer, „Zaruri si carti” este clar piesa mea preferata. Nu are vreun mesaj care sa te puna pe ganduri dupa, este o comedie de situatie, intre angajatorul stresat si angajatul cam prostut, dar binevoitor. O piesa cu mare accent pe expresivitate si comicul limbajului. Nu stiu daca mi-ar fi placut la fel de mult cu alti actori, nu subestimez talentul nimanui. Dar nici ca mi-o pot imagina jucata de altcineva. Am si facut ceva poze, pe care nu le uploadez in seara asta, din motive intelese… teza.
Si de ce a fost totusi atat de special? Pai uite ca l-am cunoscut pe domnul Florin Piersic Jr., pentru care am demult un respect foarte mare, partial molipsit de la mama, care e topita dupa el. N-am facut nici un schimb de idei prea profunde, nici nu cred ca vom face asta vreodata, desi am senzatia ca are un mod extraordinar de a gandi, lucru confirmat si de fosta eleva a mamei.

In concluzie. Daca mai prindeti piesa asta jucata pe undeva, duceti-va, si daca nu va place… sa fim seriosi, doar suntem fiinte rationale. Ma veti gasi si pe mine pe acolo, probabil singura la o masa, cu aparatul foto si cu un zambet tamp pe fata.

Acum, desi miros groaznic a fum, la fel ca si hainele mele, si maine probabil ca nu voi straluci la teza, si am avut un weekend depresiv, acum sunt fericita. Si zau de nu imi vine sa ma culc si sa ma izolez zilele urmatoare, in speranta ca nu va trece. De parca as putea… doar sunt si eu la fel ca toti ceilalti…