84 de pagini pe culmile disperarii

Poate m-am bucurat prea mult ca am dat peste cartea asta azi. Am fost un copil care si-a gasit o jucarie noua, insa care se transforma dupa primele minute intr-o arma de autodistrugere. 84 de pagini – aproape jumatate din carte – care m-au facut sa reconstientizez lucruri si sentimente pe care reusisem sa le inhib.
Credeam ca imi place Cioran. Am ajuns sa il urasc. Nu e genul de ura care implica dispret, este o ura constructiva cu efecte destructive asupra mea. O carte despre un subiect la care m-am gandit destul de mult, cu idei asemanatoare cu ale mele, insa mult dezvoltate si rafinate. Este frumos scrisa, cu calm, acel calm al omului care constientizeaza moartea, de pe culmile disperarii, de unde, contrar aparentelor, vede totul mai clar, oarecum detasat de propria persoana si de suferinta care l-ar impinge fara rezerve catre moarte. Omul-filosof, care nu se simte singur, ci singurul, pentru care viata nu reprezinta nimic, pentru ca nu isi gaseste rostul, si pentru care nici moartea nu i se pare prea buna, nestiind exact catre ce se indreapta, insa care devine o scapare din agonie.
M-a deranjat un pasaj totusi: „Femeile sunt niste nulitati simpatice. (…) in cazul femeii nulitatea ti se pare mister, cand ea nu este in fond decat nulitate. Pe langa satisfacerea necesitatilor sexuale, singurul sens in lume al femeii imi pare a fi acela de a da prilej barbatului sa scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Caci femeia poate fi o scapare vremelnica pentru acei care traiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de putin dezintegrata din viata, contactul cu ea inseamna o intoarcere spre voluptatile naive si inconstiente ale vietii, inspre imaterialitatea usoara a gratiei, care, daca n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei”. Nu sunt o feminista, umbla vorba ca as fi chiar misogina, dar mi se pare o afirmatie gratuita, nu cred ca se poate generaliza opinia ca femeile sunt superficiale, inferioare deci barbatilor care au calitatea de a putea intelege lumea.

Nu stiu de ce m-a dat peste cap cartea asta. Poate pentru ca am „gasit” pe cineva care nu crede ca sinuciderea e o prostie. Dar mi s-a amplificat sentimentul ca nu am nici un rost. Eu de ce pana mea exist? Intr-un post anterior ziceam ca as vrea sa fiu speciala. Adica sa insemn ceva pentru cineva (a se lua ca forma de plural). Sa simt ca nu ma trezesc degeaba in fiecare dimineata. Sa vad macar o data bucuria pe fata cuiva, complet exteriorizata, pentru ca ma vede. Si zau de nu o sa mi se para ca cioran bate campii.
Pana atunci, vorbind de exteriorizare… azi eram in metrou, in conditii perfecte de calatorie. Adica nu liber-liber, dar cu destul de multi oameni incat sa nu incepi sa iti pui intrebari daca nu cumva se retrage. Oameni inexpresivi. Dincolo de oboseala care se citea pe fetele unora, majoritatea priveau in gol. Eu cred ca eram cea mai expresiva, desi incercam din rasputeri sa ii imit, sa am acea privire tampa… Detest locurile cu multi oameni. Detest locurile cu multi oameni care nu au ce face, si care ajung sa te observe. Detest privirile lor curioase, care ma examinau, parca imi imaginam ce le trecea prin minte in momentul ala… Si nimic nu e mai penibil decat sa incerci sa iti ascunzi ochii cand deja privirile a cel putin cinci oameni sunt atintite asupra ta, parca asteptand sa vada daca vei ceda in final. Daca va pasa, atunci de ce nu intrebati? A free hug never hurt anybody. Si asta mi-ar fi facut incredibil de bine atunci.
Speram sa gasesc o oaza de liniste si singuratate acasa pentru a ma descarca, insa tata e mereu acasa… si a avea o cadere nervoasa in prezenta lui e mai rau decat in public, pentru ca presupun ca lui ii datorez o explicatie.

Pentru multi ar fi mai usor sa se sinucida daca ar stii ce urmeaza. Mi se pare stupid sa iti gasesti o scuza in religie, daca ai ajuns in starea in care te gandesti la sinucidere, atunci dumnezeu, fie nu exista, fie este, cum zice cioran, un demiurg rau.
Mie mi-e frica de durere, de ce urmeaza, mai ales de faptul ca s-ar putea sa nu urmeze nimic, ci o eternitate de nefiinta. Imi dau seama ce lovitura ar fi pentru ai mei, nu faptul ca m-ar pierde pe mine (cine), ci pentru ca si-ar pierde copilul (ce). Probabil un fel de esec al lor ca parinti, ca oameni care imi influenteaza existenta, sau ca oameni, in general. Pentru ca nu ar avea cum sa mai zica „lasa, nu-i nimic, mai incercam o data”. Restul stiu ca si-ar reveni, dupa cateva saptamani de soc, sau remuscari, sau stiu si eu cum ar putea sa ii afecteze.

De ce oamenii te intreaba „de ce”? De ce vesnic intrebarea asta? De ce nimeni nu isi ignora curiozitatea asta destructiva, si nu prefera sa iti spuna, chiar daca nu e adevarat, sa nu o faci pentru el/ea, pentru ca are nevoie de prezenta ta? De ce lumea tace, departandu-se, desi e atat de evident ca in momentul ala mai ai un pic si te prabusesti? De ce privirile compatimitor-dispretuitoare? De ce nimeni nu te imbratiseaza cand ochii tai aproape implora asta printre lacrimile pe care incerci sa ti le stapanesti, pentru a nu parea vulnerabil, pentru a nu atrage privirile tuturor?

Probabil ca nu o voi face niciodata, pentru ca nu am curaj. Si probabil ca atunci cand voi reusi, va fi prea tarziu. E oribil sa traiesti cu constiinta mortii, fie amenintare ori scapare. Cioran mai are 90 pagini in care sa am convinga daca merita sau nu…

Poate trebuia sa ignor cartea. Poate ca sunt prea usor impresionabila. Poate ca ar trebui sa imi cumpar anti-depresive…


show_cd0458c16fd4b9(448, 46);

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la 84 de pagini pe culmile disperarii

  1. Miss Cinnamon zice:

    toata lumea se gandeste sa se sinucida at some point or another.eu nu cred ca oamenii apropiati trec inr-un interval de timp relativ scurt peste o asemene disparitie.si chiar dak nu e vina lor, se simt vinovati.tocmai d-aia mi se pare nedreapta sinuciderea-tu o termini cu viata, adios, dar ceilalti raman sa stranga ce-ai lasat tu in urmaa, adica prea multe ca sa poata fi uitate, trecute cu vederea vreodata.e un egoism.eu sunt o adepta a vietii, chiar daca nu stiu sa mi-o traiesc cum ar fi bine si frumos.si cred ca si tu esti.altfel nu ai mai avea parul rosu…care mi-aduce aminte d o sintagma (am uitat cum era in latina) dar inseamna „poarta faclia vietii”..cam asa si cu tine si parul tau :)

  2. Maria zice:

    este intr-adevar un gest foarte egoist, dar faptul ca atat de putini reusesc sa il faca mi se pare ca il „inalta”. cat despre parul meu, este in decolorare cumplita… deci se cam stinge.

  3. Miss Cinnamon zice:

    flacara vine din interior:)

  4. Maria zice:

    pardon, scrisesem o tampenie inainte. mi se pare ca flacara vine din exterior totusi, chit ca e vorba de scanteie. in interior nu ii ramane decat sa arda…

  5. Raluca Ioana zice:

    uite aici un „de ce nu”: pt ca toate chestiile se leaga intre ele si nu e o decizie revocabila. nu te poti sinucide un pic.credeam ca e de la pastilele alea. inca?

  6. Maria zice:

    pana mea, nu mai stiu de la ce e. dar imi place sa dau vina pe ele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s