Copilarii

Mi-e dor de tine. Pe bune. Mi-e dor de o groaza de lume, de oameni care sunt langa mine, dar si de tine. Nu ne-am mai vazut de atata timp, insa in fiecare seara iti vad numele in lista de messenger si nici nu stiu cum as putea sa incep o conversatie.

Mi-ar placea sa te intreb ce mai faci. Am presupus ca bine, dupa statusuri si pozele in care pareai happy. Am vrut sa te felicit pentru campionat, si anul trecut, si acum, dar nici macar fraza aia nu imi suna mai putin penibil. Mi-am amintit de tine cand am fost la vechea scoala, sa votez, si ma plimbam alene pe culoare. Imi reveneau in memorie atatea lucruri, incat parca traiam alta viata.

M-a vazut mama ca vorbeam cu tine mai devreme pe messenger, si a facut exact fata pe care te-ai astepta sa o faca. Presupun ca unele lucruri nu se schimba. Totusi a fost amuzant sa ii mai vad expresia o data, au trecut, cat, 4-5 ani, nu?

Imi amintesc cand te-am vazut prin clasa a 9a. Veneam de la meditatii la mate, si eram prin zona ta, iar tu veneai din fata. M-am speriat atat de tare de o posibila intrevedere, incat am luat-o la fuga in directia opusa. Probabil ca nu te-a mirat reactia mea, daca m-ai vazut. In fond, asta am facut tot timpul. Si de atunci nu te-am mai vazut deloc.

Probabil ca una din cele mai faine amintiri legate de tine e de la ziua mea din a 7a, parca singura data cand ai putut sa vii (sau cand m-a lasat mama sa te invit?). Nu cred ca am poze de atunci, era exact dupa ce imi fusese spart apartamentul, si nu mai aveam aparat foto. Dar a fost o zi in care am fost atat de fericita… Observam privirile dezaprobatoare ale mamei, care parca nu indraznea sa zica ceva, sa nu ma supere chiar de ziua mea. Nu mai stiu care a fost cadoul, dar imi amintesc, si de fapt inca mai am diploma pe care mi-ai adus-o.

Cred ca tu m-ai ajutat sa imi formez unele asteptari pentru viitor, care acum este prezent. Cu tine nu am putut decat sa sper, sa sper atunci, si sa sper ca pe viitor voi gasi pe cineva pentru care sa simt aceleasi lucruri. Ceea ce mi se parea imposibil pe atunci.

Acum pastrez ceva din melancolia zilelor din clasele a 7a si a 8a. Excursia la munte, drumurile spre casa, desi stateai in partea opusa, banchetul de sfarsit de a 8a si ocazionalele iesiri. Serile in care imi imaginam ca la liceu, oriunde va fi asta, voi gasi un alt tu. Poate m-am maturizat intre timp, desi inca mai am acelasi stil de a visa, ignorand ce am deja. Cert e ca lucrurile s-au schimbat, iar din tine nu a ramas decat o imagine idealizata din vremea aia, imposibil de suprapus cu realitatea.

Probabil de-asta mi-a fost teama toti anii astia sa dau un semn de viata. Stiam ca voi fi dezamagita, de mine mai ales. Eram un copil pe atunci, la fel si tu. Si imi place sa cred ca nu s-a schimbat nimic, in privinta mea. Asta imi permite sa imi iert multe.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s