Asa nu

Ea este una din cele mai tari mame pe care le cunosc. El este un tip grozav, care asculta muzica buna si pasionat de stiinte exacte. Iar ea, ea este pur si simplu pe dos.

A fost cea mai buna prietena a mea mult timp. Cam pana cand am intrat eu la liceu, si nu am mai pastrat legatura. Oricum devenise clar ca nu prea mai aveam interese comune, nici macar aceleasi valori morale. Eram de pe alte planete.
Am cunoscut-o cand faceam meditatii la engleza. Eu eram a patra, ea a doua. Profa la care mergeam era extraordinara. Nu stiu cum reusea, dar lectiile alea erau o placere, atat de amuzante si pline de viata. Ei ii datorez mare parte din engleza pe care o stiu acum, chiar daca nu am mai mers la ea din a cincea.
Stiu ca era iarna, si ingrozitor de frig. Mama ei s-a oferit sa ne duca acasa cu masina, iar pe drum am descoperit ca aveam o cunostinta comuna – o foarte buna prietena de-a mamei mele era sora unei foarte bune prietene de-a mamei ei. Cred ca asta ne-a legat. Am inceput sa ne vizitam reciproc, pana cand am devenit nedespartite. Vara petreceam mai mult timp cu ea decat in compania alor mei. Si era excelent.
Chiar nu cred sa ma fi inteles cu cineva la fel de bine. Eram pe aceeasi lungime de unda mereu, chiar de la un punct incolo nu mai aveam nevoie de cuvinte, ne ghiceam gandurile. Stiu ca suna penibil, dar era adevarat. Dormeam una la alta cu zilele, schimband din cand in cand apartamentul, iar in fiecare seara avaem un ritual inainte de adormire. Stateam pana pe la miezul noptii (hei, eram mici si era waay past our bedtime) si povesteam sau ne faceam planuri, iar de cate ori se apropia cineva de camera noastra ca sa verifice daca dormeam, ne ascundeam sub patura si pufneam in ras. Si apoi, obisnuiam sa ne bagam cu totul sub plapuma, si sa ne ridicam concomitent mainile si picioarele astfel incat in final ne trezeam cu toata plapuma in cap.
Am fost impreuna la mare, in tabere, in vama, in doi mai, la tara, ne stiam una alteia rudele, iar necunoscutii banuiau ca am fi surori. Chiar si mamele noastre ziceau ca incepuseram sa semanam. Nu au existat momente de invidie, de ura, eram acolo una pentru cealalta. Prin clasa a sasea, am facut un caietel al nostru, pe care il tineam cand una, cand cealalta. Ideea era ca acolo puteam sa scriem orice, desenam, puneam poze, lasam mesaje pe care cealalta urma sa le citeasca la primirea caietului. La un moment dat facusem o statistica legata de cat de mult imi placeau 3 baieti din clasa care ma placeau la momentul respectiv. Stiu, stiu, eram ceva special. In fine, intr-o zi am luat din greseala caietul la scoala, in locul unuia de informatica (aratau la fel). Nu mai zic ca a ajuns in mainile colegului meu de banca, si de acolo la restul baietilor.
Una din cele mai faine amintiri e din vama. Ajunsesem amandoua sa fim arse pe spate, dar albe pe burta, pentru ca stateam toata ziua si ne uitam dupa rockeri jegosi si cu plete. Ba chiar pusesem ochii pe un grup de asemenea specimene, si le dadusem tuturor porecle. Mie mi se parea cel mai dragut Cercel, dar ea o tot tinea una si buna ca Isus. Anul urmator am ramas vreo trei zile singure in vama, pentru ca tatal ei avea treaba, iar mama a trebuit sa plece acasa pentru ca bunica mea se simtea foarte rau. Ce fericite eram ca ne putem face de cap. De fapt, experienta nu a fost atat de grozava. In ultima zi am lasat-o pe ea sa incuie usa, iar pe drum spre vama ne-am dat seama ca nu mai avem cheia. Disperare, alergat prin tot doi mai-ul si intrebat pe la toti vanzatorii daca nu cumva au gasit o cheie… pana cand, disperate si la capatul puterilor am decis sa o asteptam pe mama mea in fata casei unde stateam, si sa o lasam pe ea sa se descurce cu proprietarul. Spre surpriza noastra, cheia era in usa, usa descuiata, si toate lucrurile la locul lor.
Printre toate amintirile astea faine, imi amintesc si ocazionalele crize de isterie. De mica a fost obisnuita sa i se faca toate poftele, si a devenit un copil rasfatat si autoritar in fata mamei. In general nu i-a lipsit nimic. In seara asta am ramas surprinsa. Am vazut in ea un copil atat de ne-copil, dar nici matur, o fiinta care tine cu tot dinadinsul sa se impotriveasca oricarei pareri, valori, reguli, orice. Care poate obtine orice, pentru ca maica-sa este dependenta de atentia (pentru ca nu poate fi vorba de afectiune) ei. Mereu am fost uimita de cat de usor obtine lucrurile. Cand eram mai mica, era nevoie sa iau premiu, sau sa obtin rezultate extraordinare la scoala pentru ca ai mei sa imi faca o placere mai speciala. In schimb pentru ea, lucrurile mergeau mult mai usor, iar scoala nu era un motiv de stres. Porbabil ca invidiam putin asta.
Am fost surprinsa cand am aflat ca va studia la Academia de Belle-Arte din Paris. In continuare, m-a surprins faptul ca a fost acolo deja de vreo doua ori, pentru a se interesa de cursuri de pregatire si cazare. In acelasi stil, m-a uimit lejeritatea cu care mama-sa parea entuziasmata de propunerile ei de a se muta nu stiu pe unde cu diversi tipi. Cum din acesti trei oameni, singurul intreg la cap mi se parea taica-su. La care s-a tipat pentru ca jigneste copilul. Din pacate, ceea ce spunea era partial adevarat, dar greu de suportat, probabil.
Si in tot timpul asta, ma uitam la figurile alor mei, care ramasesera fara reactie in fata dialogului ce se desfasura in cealalta familie si speram sa se gandeasca putin, macar putin de tot, ca nu sunt un copil atat de nereusit, si ca poate ar trebui sa inceapa sa ma mai aprecieze. Putin. Pentru ca se poate mult mai rau. Si pentru ca, privind retrospectiv, am fost un copil destul de nepretentios si care le-a oferit multe sanse sa se umfle in pene, si care, mai presus de toate, a pastrat toata suferinta pe care au provocat-o in interior.
Acum putin timp a plecat si tatal ei, ramas sa rumege criza de mai devreme pe care a facut-o fi-sa. Mereu mi-a placut omul asta. Cand eram mai mica, mi-era putin frica de el, fiind un tip solid, destul de serios si preocupat de chestii savante. Cu timpul am vazut ca e un om fain, deschis, foarte inteligent, insa putin respins de restul familiei, dintr-o tentativa stupida de a o proteja pe ea de observatiile lui uneori aspre. Stiu ca odata, printr-a cincea, m-a chemat la el si mi-a aratat niste chestii foarte interesante de geometrie, pe care le-am inteles mai mult sau mai putin atunci, insa era atat de fericit ca incercam sa le pricep si ca veneam cu intrebari, incat am stat acolo vreo ora, desi notiunile ma depaseau, iar temele mele de vacanta implicau probleme mult mai simple.

Ma gandeam ca probabil ca eu tin mai mult la cei doi decat propria lor fiica. Mi-a parut rau de el, spre sfarsit, parea cu adevarat trist din cauza faptului ca este respins, ba chiar ca nu reuseste sa se muleze atitudinii pe care maica-sa se incapataneaza sa o adopte. As fi vrut sa il imbratisez, ca un semn ca eu il apreciez si ii dau dreptate. Cat despre pustoaica de mai devreme, cu care am atatea amintiri frumoase, nu tin sa mai am mult de-a face cu ea. E o chestie de compatibilitate. Ea este genul care isi pierde noptile in martin, fumeaza in casa, ii trateaza pe ai ei ca pe ultimele scursuri, insa traieste cat se poate de bine, pentru ca reuseste sa iasa victima. Iar eu sunt un copil care refuza sa inteleaga sau sa accepte asa ceva.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s