We used to be friends

Bogdan si Mihai. Sau Bobo si Mickey/ Miki. Pentru mine raman Bogdan si Mihaita.

Incepand in ordinea valorii sentimentale, sau doar a „cantitatii” de amintiri care ne leaga, il voi prezenta pe bogdan, zis si bobo. Eu nu i-am putut zice niciodata asa, din motive evidente: pe creatura care ii misuna prin casa si pe care el o numeste caine o chema tot bobo, iar mie mi-e frica de gramada aia mica de blana; drept pentru care bobo era mereu inchis in alta camera cat timp bogdan avea musafiri. Nu ne stim de asa de mult timp. S-a mutat la noi in clasa in a 7-a, daca nu ma insel. Venea cu o medie egala cu a mea pe anul precendent, asa ca in primele zile de scoala mi-am frecat mainile multumita de noua competitie. Asa ca l-am tratat ca raceala un timp, nestiind exact ce e de capul lui (deh, the new kid), pana cand mi-am dat seama ca pustiul e total relaxat si foarte de treaba. Am fost mult timp best friends. Chiar nu imi venea sa cred cat de bine ne intelegeam; ne spuneam tot si amandoi aveam avantajul de a face parte din tabere diferite, asa ca secretele grupurilor se aflau usor; vorbeam zilnic la telefon enervant de mult (pt. ai mei care inca nu intelegeau cine e pustiul) si ne scriam mail-uri in fiecare seara, in care nu imi dau seama ce mai puteam sa comunicam. Aveam si acelasi drum spre casa si mereu ma opream la scara lui sa mai palavragim, pentru ca in final sa ajunga sa ma duca pana la blocul meu, numai ca sa mai vorbim putin. Relatia noastra era o enigma pentru ceilalti din clasa, care nu credeau ca suntem doar foarte buni prieteni. Culmea e ca niciodata nu m-am gandit la mai mult, si bine am facut.
Imi placea ca era protector de fata cu ceilalti tipi care puteau sari calul uneori. Ii permiteam unele misto-uri de fata cu ceilalti, stiind ca oricum ce-i mult strica, si pe multe le meritam. Unul din momentele cele mai nasoale a fost la balul de sfarsit de a 8a. Eram aproape toti la munte si era dimineata de dupa bal, asa ca ne faceam fiecare de lucru prin zona. Baietii erau afara, fetele inauntru. Stiu ca la un moment dat cineva a intrat alergand la noi in camera, cu o figura disperata, anuntand ca pe duta (dutza, numele de familie, asa ii spuneau baietii) l-a luat salvarea. Avea diabet si nu stiu ce se intamplase, dar lesinase in mijlocul strazii si abia scapase de la a fi calcat de o masina. A fost panica, au fost si plansete, dar in final bogdan s-a intors cu cateva julituri.

Spre diferenta de el, pe mihaita il stiu din clasa a 4a. Il stiu in sensul ca imi amintesc ca el era pustiul care statea in penultima banca de la fereastra. Mi se parea foarte tocilar, si chiar era. Era genul de copil care toceste mult, dar in final nu are cine stie ce rezultate. A fost ignorat un timp, apoi baietii au inceput sa faca misto de el, iar apoi a devenit un tip de treaba. Mi-am petrecut majoritatea verii dinainte de liceu iesind cu el pe afara. Si-a luat o mare teapa cand s-a hotarat sa ii placa de mine, desi stia ca nu are nicio sansa. Dar asta nu a stricat cu nimic lucrurile, am continuat sa stam pana uitam de noi pe banca din fata blocului lor (al lui si al lui bogdan) jucand ce ne trecea prin cap cu cine trecea pe acolo.

Au intrat in acelasi liceu si evident, aceeasi clasa. Au devenit destul de nedespartiti. De altfel, era si greu, fiind vecini de bloc si colegi de clasa. La fel ca toata lumea, s-au schimb odata cu intrarea la liceu. Mihaita a devenit miky cu diverse umlauturi si semne de punctuatie, iar bogdan a ramas bobo. Au facut sala, si-au schimbat freza si stilul, mihaita aproape devenise cu totul alta persoana. Cu bogdan pastrasem legatura, prima luna de liceu cred ca vorbeam zilnic si faceam schimb de impresii. Pe mihai il mai vedeam uneori, in weekend, cand reluam „seratele” pe banca din fata blocului.
Prin a 10a faceam meditatii la mate dimineata, inainte de scoala. Erau foarte prost puse pentru ca niciodata nu imi ajungea timpul sa ajung acasa sa mananc, nici sa merg direct la liceu. Asa ca imi facusem obiceiul sa merg la bogdan, unde era si mihai, si stateam vreo juma de ora la palavre. Eram la curent cu ce se intampla la ei in clasa, ce tipe erau, de care le placea etc. Bogdan imi mai povestea pe net despre viata lui, eu despre a mea, si mimam o prietenie care in mod evident se dusese. Apoi eu am renuntat la meditatii si vizitele mele s-au oprit, pentru ca in curand sa se termine si restul.

Ieri i-am intalnit la universitate. Eu tocmai ma inscrisesem la facultate si o asteptam pe mama de vreo ora in soare. Initial l-am vazut pe bogdan cu doua tipe; am preferat sa nu ma bag, poate nu era momentul. Apoi a aparut si mihaita, asa ca am zis ca nu strica sa ii salut macar. Schimbati. Desi cine stie? Poate doar mi se pare. Stiu ca vroiam atat de mult sa il imbratisez pe bogdan si sa ii transmit cumva cat de mult a insemnat pentru mine. Nici nu stiu ce m-a oprit. Poate privirea duduii cu care era (uratica fata, sincera sa fiu), poate faptul ca gestul nu ar fi fost inteles cum trebuie, sau poate din cauza faptului ca persoana careia ma adresam nu mai era demult acolo.

Mi-ar placea mult sa fim iar prieteni buni. El sa imi povesteasca despre tipele de care ii place, sa le comentam impreuna defectele si calitatile, eu sa ii povestesc in continuu despre acelasi tip dupa care tot sufar… e amuzant cum unele lucruri se schimba, dar intr-un fel raman neschimbate, nu?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s