Continuare

Începusem nu demult să scriu despre oamenii noi pe care i-am cunoscut. Pe unii i-am uitat deja, sau poate ei pe mine… în fine, rămăsesem datoare să detaliez, aşa că voilà.

Povestisem despre Laura. În continuare îmi lasă impresia că este o tipă foarte inteligentă. Mi se pare drăguţ că simte nevoia să ajute lumea. De asemenea, nu se prea plânge niciodată, deşi într-o zi arăta destul de rău şi ne-a spus că plânsese cu o seară înainte. Doar atât, deşi se vedea că am fi vrut să o întrebăm ce se întâmplase… Poate că încă e prea devreme.
La ea îmi place foarte mult cum vorbeşte. În general nu mă prea omor după rârâiţi, decât dacă sunt francezi, dar atunci e altă poveste. La ea nu ştiu, parcă are un farmec aparte, sau poate pur şi simplu îi stă bine aşa.
M-a impresionat faptul că e într-o relaţie la distanţă (aşa se zice?) cu un tip din Spania. Da. S-au cunoscut in Geneva acum vreo 8 luni şi ceva. În total, s-au văzut cam o lună tot timpul ăsta, ba la unul în ţară, ba la celălalt. El se chinuie să îi scrie mesaje în română, iar ea ştie degeaba spaniolă, pentru că în zona lui se vorbeşte catalana.

Pe Sergiu nu l-am mai prea văzut în ultimul timp. Am auzit că nu se simţea extraordinar şi cursurile nu au fost la fel de amuzante fără el. Ieri a dezlegat o problemă aparent fără rezolvare pentru mine, Sasha şi Filip. Ţin să împărtăşesc genialitatea lui: aveam un joc cu peştişori, bazat pe magneţi. Ce trebuia să faci? Să pescuieşti cu o undiţă cât mai mulţi peştişori. Ipoteza: undiţele au magneţi cu care poţi să pescuieşti, în mod evident, peştişorii. Sunt trei undiţe şi toate pot pescui orice peştişor. În acelaşi timp, ele se atrag între ele, fără să existe situaţii de respingere magnetică. Cum se face? Ei bine, după ce ne-am tot gândit, am pipăit peştişorii, i-am testat cu alţi magneţi… n-am găsit răspunsul. Ce se întâmpla cu polii ăia? La care domnul Sergiu, foarte natural şi absent la joc până atunci, ne oferă soluţia: peştii nu aveau magneţi, ci fier. Cine s-ar fi gândit? Evident, nu noi.

De Bianca nu am mai povestit. Asta pentru că nu prea vorbisem cu ea când am scris articolul precedent. Îmi place de ea. Joaca baschet, e bunicică şi se vede că îi place mult. Desenează foarte fain şi ea a venit cu ideea să mâzgălim în ore şi să vedem ce iese. Drept pentru care, avem vreo 2-3 foi cu creaturi fantastice, pe roţi sau în fustiţe de balet, cu elice, iepuri care trec prin pălării şi aşa mai departe. Uneori mă întreb cum sunt prietenii ei. Noi deja ne-am lipit destul de tare unii de alţii şi poate că devenim self-sufficient ca grup, iar asta mă face să mă întreb cum sunt toţi oamenii ăştia în afară.

Şi Sasha este un capitol nou aici. Îl cheamă Mihai de fapt, dar nimeni nu îi zice aşa. Sasha face o grămadă de chestii. În primul rând, fotografia. Are un aparat foarte şmecher şi câştigă bani din pozele pe care le face. A avut studio, iar acum îşi ţine echipamentele în apartament, până găseşte un loc nou. Ne-am gândit că ar fi fain să facem ceva împreună legat de asta şi ar fi chiar grozav.
Sasha e şi în echipa naţională de paintball. Da, dacă nu ştiaţi că există aşa ceva, acum ştiţi indirect şi o persoană din ea. Se plimbă prin o grămadă de ţări cu ocazia meciurilor şi se bucură de asta. Îl invidiez oarecum. Bea multă cafea, prea multă poate. Până acum nu l-am văzut fără energie, de obicei sare de colo-colo sau se găseşte ceva de făcut. Biluţele lui sunt celebre şi nouă ne place să ne jucăm cu ele. De asemenea, ne place să păstrăm ambiguitatea de rigoare şi evităm să menţionăm că este vorba de un joc de strategie.

Ei mă fac să îmi placă un pic mai mult la facultate şi să vin cu plăcere. Nu mă gândeam că o să dau peste asemenea oameni, ba chiar mă vedeam sufocându-mă într-o mare de pitzipoance şi pitziponci apatici.

Cu toate astea, pe măsură ce îmi place tot mai mult de oamenii menţionaţi mai sus, mi se face şi mai dor de cei vechi. Nu vreau să îi uit şi nu vreau să mă uite nici ei. Până acum nu mi-aş prea face griji, deşi mi-e oarecum teamă că vor descoperi nişte oameni foarte faini la ei la facultăţi şi vor uita de mine şi de tot.

La fel cum mi-e teamă să nu mi se rupă pantalonii. Sau pe acolo.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în oameni și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Continuare

  1. Ruxa zice:

    Welcome back! E frumos la facultate, mi-e dor de ea.. Au trecut 2 ani de cand am terminat, dar am in continuare prietenii de acolo, cu, care ma vad la sf de saptamana sa mai vedem care ce a mai facut… Enjoy! O sa-i duci lipsa!

  2. Anonymous zice:

    nimeni nu o sa uite de nimeni… relax. pur si simplu viata e in continua miscare… if you don’t tag along, ramai prinsa prin trecut. daca acele persoane sunt vechi cunostiinte inseamna ca ai pierdut legatura cu ei. makes you wonder if life’s that shallow.so canta pentru moment (in my pants)

  3. defbest zice:

    dragut blog.. habar nu am cum am dat de el, dar m-a atras numele, de cand am descoperit melodia de la Louise Attaque..:) got yourself a reader, i think:))

  4. Maria zice:

    de la louise attaque a pornit totul :) mulţam.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s