.

În momentul de faţă urăsc cât pot de mult locul ăsta. Adică ceea ce numesc acasă, pentru că aici dorm şi aici am toate lucrurile. Locul unde mă întorc pentru că aşa trebuie, pentru că nu am unde să ma duc. Pentru moment.

N-am de gând să mă apuc să povestesc ce şi cum. Acelaşi rahat. Vroiam să îmi petrec perioada de calmare în maşină, mediu izolat, dar nici acolo se pare că nu am voie. Urăsc locul ăsta. Urăsc că îmi iau ţeapă după ţeapă. Că în momentul ăsta nu am niciun vis măreţ, doar să plec de aici. Că nu e nimeni în preajmă care să îmi zică „Lasă, Maria, e nimic. Mâine o sa fie totul ok” şi să se uite la mine cu privirea aia de „sunt aici pentru tine”. Că i-am dat la o parte pe cei care au făcut asta. Că nimeni nu ştie.

Şi uite cum apare încă o depresie. Că tot am fost prea fericită săptămâna asta. S-a dus.
Dar nu-i nimic. Mâine voi fi ca nouă, toată ziua de mâine. Pentru că oamenii vor să vadă feţe vesele. De ce să îi deprim cu problemele mele, care probabil că sunt nimic pe lângă ce au ei.
Mă aşteaptă o zi lungă mâine, probabil şi o noapte lungă, dar asta măcar mă va ţine ocupată şi oarecum izolată. Voi fi bine. Mereu am fost bine.

Să votaţi mâine. Pentru oameni ca mine, care îşi sacrifică mini-vacanţa şi intră în mini-depresii.