Still here

Acum vreo două zile nu aveam somn. Era deja vreo 11 şi ceva, nu îmi mergea calculatorul şi mă jucam cu laptopul mic al lui tata. Şi prin mic, da, chiar vreau să zic mic. 9 inch. Da.

În fine. Nu era multă lume pe messenger. Am aruncat rapid un ochi pe statusuri, poze, nimic nou, nimic interesant. Dar era el. Şi mi-am dat seama cât de special e. Aşa, deodată. Nu m-a lovit până acum ideea asta, poate am fost prea inconştientă sau superficială, poate doar pe altă planetă, dar a fost ca un fel de trezire. Articolul ăsta e tot despre vise.

Nici nu ştiu dacă visa la asta. Poate era firesc să se întâmple asta, din punctul lui de vedere. Poate era ca atunci când dai o lucrare la mate, şi ştii că o să iei notă mare, dar parcă speri să fie aşa şi nota să îţi depăşească aşteptările. Poate n-am dat un exemplu bun.

Articolul ăsta e despre Matei.

A fost coleg de clasă cu mine în liceu. N-am fost niciodată prea apropiaţi, nu prea aveam despre ce să vorbim, ca subiecte de interes comun. Cu toate astea, era un partener bun de bârfă sau de mini-discuţii serioase.
Era tipul de 2 metri şi ceva din echipa liceului pentru majoritatea. Evident că juca bine. Mi-era antipatic uneori pentru că avea tendinţa să fie răutăcios cu băieţii din clasă la meciurile între clase sau chiar pe terenul din curte, unde era vorba doar de joacă. Nu-mi plăcea că ţipă sau loveşte, deşi probabil că şi el fusese supus la acelaşi tratament de către antrenor sau mai ştiu eu cine.
Mă aşteptam să îi fie rezervat ceva diferit, poate spectaculos pentru viitor. În a 12-a ne-a anunţat că a aplicat la Stanford, apoi că a fost acceptat. Ne-am bucurat pentru el, ne-am întristat pentru noi, dar cel puţin eu nu am conştientizat prea bine ce se întâmpla.

Acum câteva seri/ nopţi i-am văzut poza de la avatar. El, îmbrăcat în echipamentul de la Stanford, aruncând la coş într-o sală. Şi mi-am dat seama. Dacă ăsta a fost visul lui, să ajungă să joace la o echipă mare, să fie recunoscut pentru asta… pai uite, s-a împlinit. Ăsta da vis la care merită să… visezi. L-am găsit pe site-ul universităţii, la poze. Îmbrăcat la costum, apoi poze de la un meci sau poze cu echipa. E în altă parte, altă lume, alţi oameni. Nu îmi dau seama dacă se potriveşte acolo sau nu. Dar… s-a împlinit.

Mi-am dat seama că mi-e greu să accept sau să înţeleg unele lucruri. De exemplu asta. A plecat la Stanford, e în echipa lor, e la mult prea mulţi kilometri de noi. Uşor de zis, pot trăi cu asta. Dar când am văzut pozele parcă a devenit ireal totul. Reacţie probabil opusă firescului.

La fel aseară. A venit frati-miu pe la mine/noi. Îl văd destul de rar, o dată la multe luni, deşi lucrează în Bucureşti şi locuieşte în Braşov. M-am obişnuit cu relaţia asta. Aşa a fost mereu. Numai că aseară, în timp ce stăteam de vorbă cu el şi tata, am rămas blocată cu privirea pe el şi deodată m-am întrebat. Cine e omul ăsta? Mi-e aproape complet străin. Îi studiam figura şi îmi dădeam seama ce diferenţă mare de vârstă e între noi. Că nu ştiu nimic prea intim despre el. E totuşi frati-miu. Ar trebui să pot să spun dacă preferă Coca Cola sau Pepsi (deşi cred că le detestă pe amândouă), ce cereale îi plac, cum îi place cafeaua, dacă preferă jocurile de strategie sau cele de acţiune. Dacă e fericit. Habar n-am.
Probabil de-asta n-am simţit niciodată că am un frate propriu-zis. Nu e vorba de sentimente, pentru că ţin la el, nici nu ştiu de ce. Dar apropierea pe care ar presupune-o o asemenea relaţie. Mă uitam la el şi mă gândeam că totuşi avem destul de multe în comun, dincolo de tata. Şi că nu avem niciodată ocazia să vorbim.
Nici nu ştiu dacă are vreun vis. Presupun că îşi doreşte să aibă serviciul mai aproape de familie. Dar mă refer la un vis egoist, ceva la care poate a renunţat sau la care încă speră.

Articolul nu a fost numai despre Matei. A fost despre mine, ca de obicei. Nu am învăţat, sau deprins să scriu altfel.
Mi-ar plăcea să îl îmbrăţişez acum. Cred că mi s-a făcut dor de el. Sau doar de ideea de Matei, care locuia la nu ştiu câte staţii de metrou de mine şi pe care îl vedeam în fiecare zi la liceu, chiar dacă tot ce făceam era să îl văd.