Introspecţie?

La numai 3 ani, îmi iubeam puiul de găină care mişuna prin casă în urma mea. Nu ştiam dacă îi iubeam pe părinţii mei, dar le desenam felicitări pe care le-am descoperit acum câţiva ani, şi pe care le decoram cu „te iubesc, mami” sau „te iubesc, tăchitus”. Iubeam foarte mult toate pisicile de la casa bunicilor mei, dar dacă m-ar fi întrebat cineva cum se poate aşa ceva, aş fi ridicat din umeri şi aş fi strâns la piept mai tare pisoiul meu preferat.

Privind în urmă, habar n-aveam ce înseamnă să iubeşti, dar nici nu îmi puneam problema asta. Iubirea era ceva ce ne caracteriza pe toţi şi căreia nu ne puteam împotrivi. Iubeam personaje din desenele animate sau din poveşti, o iubeam pe bunica mea care nu mai trăia, iubeam un colţişor al camerei mele în care mă ascundeam uneori…

Cu timpul am devenit mai grijulie în legătură cu „distribuţia” iubirii. Am încetat să mai iubesc totul şi am început să îmi pun întrebări. Credeam că părinţii mei nu mă iubesc, pentru că erau duri cu mine şi veşnic nemulţumiţi de rezultatele mele. Drept pentru care am considerat că nici eu nu pot să îi iubesc atâta timp cât ei nu o fac.

Cât despre iubirea erotică, ea mi s-a dezvăluit prin cărţi. La început prin basmele copilăriei, unde am descoperit personaje care se luptau pentru a câştiga iubirea alesei şi tinere frumoase care sufereau după aleşii lor. Apoi a venit rândul unor cărţi mai „grele”, unde iubirea nu se mai împlinea mereu şi era cu mult mai complexă.

Iubirea evoluează odată cu tine. Având experienţa unor mari iubiri din cărţi, plus nişte filme jignitor de nerealiste, iubirea adevărată s-a dovedit diferită. Nu ştiu dacă am avut o primă iubire, dar în mod cert am avut o a doua.

Ce este relaţia de iubire? Încă este o enigmă pentru mine. I-aş da dreptate lui Sergiu, în legătură cu metafora plastilinei. Dar aş adăuga acea teorie a cristalizării, pentru că este o continuă proiectare asupra celuilalt a unor valori mai mult sau mai puţin realiste, care fie se „lipesc” de persoana iubită, fie se lovesc şi ricoşează înapoi cu putere. E practic un joc continuu de aşteptări şi dorinţe, pe care nu le spunem cu voce tare, dar ne aşteptăm să fie ghicite şi îndeplinite de celălalt.

În iubire nu există sacrificii, spun mulţi. Sunt mici renunţări pe care le facem pentru că ştim că aduc fericire persoanei iubite, implicit şi nouă în final, iar dacă ajungem să le privim ca sacrificii, înseamnă că nu iubim cu adevărat. Atunci n-ar fi iubirea o perpetuă înşelare a propriei persoane, care ar implica o dedublare a fiinţei? Partea raţională, care luptă pentru autoconservare, şi partea care iubeşte necondiţionat, instinctual, acaparând-o pe prima?

Atunci iubirea ar implica armonia acestor două „părţi”. Un dans perfect coordonat între parteneri, în care unul ghiceşte cea mai mică scăpare a celuilalt şi i se adapteză.

Relaţia de iubire înseamnă dedicarea întregii fiinţe altcuiva, orice ar atrage după sine acest gest. Înseamnă confundarea fericirii individuale cu fericirea cuplului. Înseamnă sacrificii şi absenţa regretelor în această privinţă. Înseamnă acordarea propriului suflet în gama sufletului persoanei iubite, care devine nu numai sistem de referinţă – dirijor, ci şi compozitor şi interpret al iubirii.

Un fel de thread lansat de profa de ICM, tratat în grabă şi deprimant. Nerealist.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s