104

Mi-am adus aminte că… am uitat să vă povestesc o întâmplare amuzantă de săptămâna trecută. Şi cum n-am lucruri interesante de zis prea des, am decis să profit de ocazie.

Miercuri, pe la doişpe şi ceva eram în staţia lui 104 de la Unirii. Frumos îmbrăcată, căci mă duceam la o întâlnire cu o tanti importantă şi vroiam să arăt prezentabil. Era cald rău şi simţeam cum tocurile sunt orientate cu partea ascuţită spre tălpile mele şi îmi doream foarte mult un loc să mă aşez în autobuz.
Iată că vine şi 104. Puhoi de lume, s-a dus şi singurul loc liber. Odată cu mine urcă şi o tanti pe la patruzeci de ani care se umflă cu pufuleţi d-ăia de ţi se lipesc pe dinţi. Aglomeraţia din autobuz nu îi taie deloc din poftă şi continuă să se îndoape. Lângă ea stă în picioare un nenea, pe la patruj’de ani şi el, care părea să îi limiteze spaţiul necesar ducerii lejere a mâinii drepte la gură şi înapoi la pungă.
Drept pentru care, la mai puţin de o staţie şi 10 pufuleţi distanţă, tanti izbucneşte: „Da’ ţie nu ţi-e un pic ruşine, te împingi aşa fără să vezi că n-am loc de dumneata?!” Omul se întoarce şi îi explică destul de calm că n-are unde să se ducă şi că nu vede cum o deranjează. În fond, nu e musai să mănânce pufuleţi tocmai în autobuz. Tanti începe să fiarbă: „Dar eşti de-a dreptul nesimţit, cu ce drept mi te adresezi mie aşa??? Eee… Înalt ca bradul… prost… ce să zic”. Evident că tipul se simte jignit, aşa că ripostează, încă pe un ton calm: „Cucoană, eu nu te-am jignit, aşa că lasă-mă dracu’ în pace, bine?”. Proastă mişcare. Nu te pui cu tanti de patruj’ de ani care se îmbuibă cu pufuleţi. Pur şi simplu nu.
„Mă drăcuieşti??? Da’ du-te tu dracu’, că io nu ţi-am făcut nimic, stai acolo ca stânca şi mai şi vorbeşti în halu’ ăsta cu mine?! I-auzi-l Doamne, să mă drăcuiască…”
Iar din momentul următor a devenit mai mult decât o ceartă de autobuz. O tanti la un om distanţă de tipa asta sare şi ea: „Băi da ţie nu ţi-e ruşine să o ameninţi aşa pe doamnă?” Mă uit mai bine şi văd o tipă micuţă cu păr mare şi gură mai mare decât 10 pungi de pufuleţi, pe la vreo douăj’cinci de ani, de-a dreptul iritată de această situaţie şi pusă pe ceartă. Evident, tipul nu se mai poate abţine şi începe să râdă de ridicolul situaţiei. Le explică amândurora că el nu le-a ameninţat cu nimic, doar că n-are unde să se mai ducă şi că sunt nebune că au înţeles cu totul altceva.
De aici, tipa cu gura mare a preluat iniţiativa. „A, deci ne ameninţi acum! Ce, crezi că mi-e frică de tine, sun la poliţie imediat şi te iau ăştia!” Omul începe să râdă sănătos, eu şi încă un tip din autobuz râdem discret. Şi aşa cele două s-au aliat. Comentează ele ce comentează, până când aia mică îşi scoate telefonul şi sună la 112.
Pe atunci eram la staţia Traian. Sună şi zice că e o urgenţă, e un domn în autobuz care îi ameninţă pe călători cu bătaia. I se spune să aştepte. Peste câteva secunde, probabil este preluată de alt operator, pentru că reia povestea, de data asta plângând. Confirmă că suntem în autobuzul 104, am plecat din staţia Traian. Înspre unde? Păi înspre stadion. Mai aşteaptă.
Alt treilea operator (asta spune multe şi despre serviciul nostru de urgenţe) o pune să repete care e problema. Plângând cu sughiţuri, îi spune că domnul a insultat-o pe ea şi pe o altă călătoare şi că le-a ameninţat că bătaia, la fel ca şi pe ceilalţi din autobuz. Martori? Păi da… „Da! Eu! Eu sunt martoră!”, zbiară tanti cu gura pe jumate plină de pufuleţii diabolici. A coborât domnul? Nu, cum să coboare, e aici în autobuz!
„Domnişoară, chiar eşti dusă!”, zice el râzând, dar vizibil deranjat de penibilul situaţiei. Micuţa începe să ţipe ascuţit şi îl asigură că poliţia e pe urmele lui.
Continuă discuţia la telefon cu operatorul, care se pare că nu înţelegea ce este acest autobuz 104 şi încotro se îndreaptă. Din păcate, urmează staţia mea, la Ruby Tuesday. Mă dau jos râzând şi gândindu-mă dacă să sun şi eu la 112 să le zic că de fapt aia e nebună. Dar n-am sunat.

Din povestea asta reies câteva morale.
1. Nu e bine să circuli în miezul zilei cu autobuze pline.
2. Nu mâncaţi pufuleţi. Se pare că ucid neuronii. În plus, se lipesc de dinţi.
3. Decât să sunaţi la 112 pentru o urgenţă, mai bine vă descurcaţi singuri. Operatorii fie sunt proşti rău, pentru că nu i-au închis ăleia telefonul de cum a început să debiteze tâmpenii, fie chiar vor să salveze lumea. Şi cum lucrezi la serviciu de urgenţă fără să ai o hartă a traseelor mijloacelor de transport în comun?

Dacă mai învăţaţi ceva din această poveste, anunţaţi-mă.
Dar să nu mă supăraţi, că acuş sun la 112 şi pun poliţia pe urmele voastre virtuale.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la 104

  1. Anonymous zice:

    ruby tuesday (drool) that triple chocolate mega cake…si costitele lor yum

  2. Maria zice:

    oh god, suna delicios. n-am fost niciodata.

  3. alex zice:

    mama, doamne fereste. cred ca ii calcam punga aia de pufuleti in picioare.

  4. Maria zice:

    nu, era mult prea amuzant. plus ca la cat de duse erau amandoua, erau in stare sa se confunde cu punga si sa te denunte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s