Dublin – povestea

A trecut deja aproape o săptămână de când m-am întors şi deja mi-e cam ruşine să mai aduc vorba de Dublin. Sunt leneşă şi gata, m-am apucat de scris de vreo 3 ori între timp, de fiecare dată a ieşit ceva plictisitor, dar acum nu mă mai las bătută. Na.

Dublin, Dublin, Dublin… În Dublin e frig, lucru care te izbeşte venind din caniculara Românie. În Dublin plouă mai tot timpul, dar nu-s furtuni. E curat, sunt parcuri frumoase, clădiri faine cu uşi colorate, puburi cu burgeri mai mari decât capul meu şi catedrale care nu sunt catedrale şi pe dinăuntru.

În Dublin oamenii merg cu autobuzele, deci nu prea e mare aglomeraţie. În principiu există cel puţin un autobuz care te va duce exact unde ai nevoie în timp util, la orice oră. În principiu.

Oamenii din Dublin beau cidru şi bere, de dimineaţa până dimineaţa următoare. Şi cei mai „norocoşi” au parte şi de transport special după o noapte de petrecut, deoarece nu doar o dată am văzut ambulanţe oprite în faţa puburilor.

Dublin e un oraş foarte fain unde poţi să mănânci cam orice îţi trece prin cap, pentru că ai de unde alege. Numai să nu ţi se facă foame după 11 seara. Atunci toate puburile/cafenelele/restaurantele îşi închid bucătăria, iar opţiunile rămase sunt Mec-ul şi BurgerKing, care oricum arată ca ultima cantină pentru refugiaţi la ora aia.

În Dublin se petrece. Majoritatea puburilor au câte o formaţie care cântă muzică tradiţională/ coveruri după formaţii băştinaşe. Şi cred că fie nu au un repertoriu foarte bogat, fie au aranjat ceva între ei, pentru că de-a lungul unei plimbări printre puburi, am observat că se cânta aceeaşi melodie (Oasis – Wonderwall) în două dintre ele, sincron.
Oricât de petrecăreţi ar fi oamenii din Dublin, se pare că trebuie să fii „this old” (21 ani) ca să petreci alături de ei. Altfel nici nu pui piciorul în localuri noaptea, chit că tu vrei doar o apă. Bine, nu ştiu dacă aşa stau lucrurile peste tot, dar vorbesc din experienţa personală.

În Dublin se fac şi cumpărături serioase. Penneys părea să fie foarte popular printre shoppers, aşa că am intrat şi eu să văd care e treaba. Magazinul ăla se întindea pe o suprafaţă mai mare decât mă ţineau pe mine picioarele şi avea atât de multe haine încât m-a descurajat din prima. Modelele erau drăguţe şi preţurile bune comparativ cu alte magazine, dar să zicem că nu toate hainele de acolo îşi păstraseră integritatea.
Tot în Dublin am găsit şi magazinele adevărate, fată, Louis Vuitton şi Chanel şi restu’, dar n-am intrat în ele pentru că la ei magazinele se închid la 7 seara cel târziu.

Dacă nu a fost clar din ce am spus mai devreme, voi întări aici ideea: irlandezii beau mult. Şi nu asta e problema mea. Irlandezele beau mult. Şi presupun că şi asta nu ar fi aşa grav, dacă ar fi mai frumoase. Dar când vezi o tipă care are cu 30 kile mai mult decât trebuie, îmbrăcată în colanţi şi o bluziţă fix la jumătatea fundului, cu ochi pierduţi şi clătinându-se pe picioare în faţa ta… Alegerea corectă ar fi să fugi.

Totuşi, oricât de urâţi ar fi irlandezii, sunt foarte amabili şi prietenoşi. Şi nu cred că erau aşa doar pentru că băuseră, chiar cred că am întâlnit şi oameni treji. A fost un şoc în prima seară, când doi oameni la rând s-au oferit să ne ajute să găsim hotelul nostru, primul fiind taximetrist (care nici măcar nu a insinuat să luăm taxiul lui), iar al doilea un tip beat care a depus un adevărat efort întorcând harta pe toate părţile până a ne zice încotro să o luăm.

Aşa că la o săptămână de la întoarcere, nu pot spune decât că mi-e foarte dor de oraşul ăla. De oamenii care îşi cer scuze dacă dai din greşeală peste ei pe stradă, de cafeaua incredibil de bună de la Quiznos, de vremea răcoroasă, de cidru şi de o grămadă de alte lucruri. Dar cel mai dor îmi e de noi în Dublin şi de săptămâna aia împreună. Şi poate că e egoist să spun asta, dar pentru mine Dublinul nu există fără noi plimbându-ne contra-cronometru pe străzile lui, uitând mereu în ce parte trebuie să privim întâi când traversăm şi amuzându-ne de fiecare dată de „tiu-tu-tu-tu-tu”-ul făcut de semafoare.

Aici sunt nişte poze.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în povesti și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Dublin – povestea

  1. defythewind zice:

    Imi faci dor…Pe mine m-au socat homelesii de pe Grafton St.

  2. mariana zice:

    „tiu-tu-tu” sunt semnale sonore , ca in orice tara civilizata , pentru persoanele care au probleme cu vederea, mai exact pentru orbi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s