Spitalul e locul unde oamenii vin să moară

Mi-am notat eu pe mobil ieri, în timp ce mă îndreptam spre maşină. Plecam de la Municipal, unul dintre locurile cele mai deprimante din Bucureşti, pentru mine.
Bunică-miu a făcut un accident vascular acum vreo lună, şi de atunci e în spital, la etajul 9. Uitându-mă la lista etajelor de lângă lift, probabil că 9 e cel mai deprimant dintre toate: neurologie, locul unde oamenii îşi pierd minţile, unde oamenii poartă scutece şi au câte trei perfuzii atârnate lângă pat.

În camera în care e bunică-miu mai erau încă şase oameni, majoritatea bătrâni în aceeaşi situaţie ca şi el. De ieri au rămas cinci, şi nu pentru că unul dintre ei s-a făcut bine. Nu. Îl lăsaseră acolo, în salon, deşi trecuseră câteva ore, acoperit cu un cearceaf. Nu ştiu ce era mai deprimant, faptul că era acolo, sau feţele celorlalţi din cameră.

Ziceam că spitalul e locul unde oamenii vin să moară. Sau sunt aduşi să moară. E groaznic să vezi oameni la care nu vine nimeni în vizită, măcar să le zâmbească încurajator. E groaznic să vezi oameni pe care ţi-i imaginai mereu la fel privindu-te cu o bucurie disperată în ochi, adormind strângându-ţi cât pot de tare mâna în a lor. Nu mi-am imaginat vreodată că ai şanse mai mari să-ţi fie bine acasă, decât pe mâna unor asistente nepăsătoare, de care trebuie să te rogi să îşi facă treaba, asta după ce oricum le-ai strecurat nişte bani. Că mai degrabă urci şi cobori nouă etaje pe jos, decât să aştepţi să te ia vreo liftieră.
Aproape că i-aş urî pe toţi oamenii ăştia, dacă aş putea ignora mediul în care lucrează zi de zi. Aş dezvolta şi eu o insensibilitate ca a lor pentru suferinţa celor din jur şi aş merge zâmbind să îmi fumez ţigara în timp ce un pacient aşteaptă să i se schimbe perfuzia.

Nu-mi place decembrie. Nu anul ăsta. Probabil că e cea mai deprimantă lună din an, după septembrie, din punctul meu de vedere. Nu-mi place tensiunea din casă, faptul că maică-mea e constant un pachet de nervi şi că taică-miu îmi reproşează aproape zilnic că nu fac nimic pentru familie. Nu-mi place nici că simt că lucrurile îmi scapă de sub control, facultatea, treaba pe care o fac la Biroul de RP al Universităţii şi ce ar mai trebui să fac pentru Advice.

Nu-mi place că nici măcar anul ăsta, când fac douăj’ de ani, nu am niciun chef de ziua aia. Oscilez între a rămâne în casă toată ziua şi varianta mai puţin deprimantă, de a scoate nişte oameni undeva la o bere. N-am tragere de inimă pentru niciuna dintre ele, mi-ar plăcea să tai 30 decembrie de pe calendar pentru mine şi pentru toţi cei care mă cunosc.
Maică-mea îmi propusese o chestie faină ieri, pe drum spre spital: să plec vreo 5 zile, între Crăciun şi 31 în Bruxelles. Sau Viena. Deja îmi imaginam Piaţa Mare din Bruxelles, locul în care eram atât de fericită acum vreun an şi ceva, cu primăria frumos luminată, străzile pline cu dulciuri, cerşetorii care cântă Rolling Stones în faţa catedralelor şi ciocolata caldă demenţială a belgienilor. „Nu, mama, mulţumesc, dar cred că ai chestii mai bune de făcut cu banii tăi” a fost răspunsul meu, parţial.

Nu vreau să pară un post prea plângăcios. Am scris prea rar în ultimul timp şi s-au adunat lucrurile. Dar am şi scuze, printre ele fiind şi faptul că lucrez la un layout nou pentru blogul de faţă, pe care sper să apuc să îl termin vacanţa asta. Până data viitoare când voi scrie, vă urez să aveţi un decembrie ceva mai vesel decât al meu. Şi multă ciocolată caldă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s