This is a low

Presupun că mereu am avut o tentă adolescentină de a dramatiza lucrurile. Mai ales pe vremea când chiar eram adolescentă, deşi nici acum nu mă descurc rău. E ceva în felul în care mă bucur mai mult decât trebuie de lucruri şi oameni şi cum apoi mă doare de zece ori mai rău decât ar trebui când lucrurile nu merg bine şi oamenii mă dezamăgesc. Faptul că am un playlist de depresie spune destule despre cât de des se întâmplă asta.

Dar poate că oamenii nu sunt atât de răi şi poate că lucrurile sunt de fapt mult mai simple, doar că eu le privesc printr-o lentilă care are un defect de focalizare.
Aş zice că acum sunt în cel mai low punct al anului, deocamdată. Atât de low încât nu pot să ascult playlistul de depresie. Încât nu pot să deschid obişnuitele ferestre de messenger sau să caut în lista de apeluri recente oameni cărora să le spun că sunt tristă şi că viaţa mea e naşpa. Nu vreau să vorbesc despre asta. Pentru că mă aud pe mine, în capul meu, vorbind şi plângându-mă şi parcă aud o puştoaică răsfăţată de cinşpe ani care plânge că părinţii i-au promis bilet la Chris Rea (sau random artist pe care puştoaicele de cinşpe ani îl ascultă) şi nu s-au ţinut de promisiune. Stai, fato, acasă, ascultă-l în căşti şi pune mâna pe-o carte. O să îl vezi la anu’, şi dacă nu, asta e. Doar n-o să plângi iar pe o bordură de lângă Sala Palatului în timp ce lumea e înăuntru.

Exact ce ziceam, adolescentin. La fel şi faptul că ştiu pe dinafară ofertele de la Blue Air şi pot aprecia fără să le folosesc motoarele de căutare cam ce preţ au biletele în funcţie de destinaţie şi ziua plecării. Sau faptul că petrec în medie cam o oră pe zi făcând scenarii în capul meu şi calculând la modul realist când ar fi mai convenabil să plecăm, luând în considerare programul diverselor persoane cu care mi-ar face plăcere să plec şi ignorând-ul complet pe al meu. Şi mă bucur ca un copil prost, aşa cum am făcut puţin mai devreme, când găsesc o ofertă bună, dar apoi văd că sunt singură în bucuria mea şi dau în plâns. Exact ce ziceam.

Şi aşa ajung uneori să îmi doresc să îmi stric complet viaţa. Să mă apuc de fumat, să conduc mai des şi să mă enervez, să mă las de şcoală şi să mă tâmpesc complet. Şi peste 5 ani să fiu o piţipoancă oarecare, fără vreun fel de vis, în afară de a avea doi-trei copii pe care să îi ignor în timp ce îmi citesc Cosmopolitanul. Să mă duc în vacanţe în Bulgaria şi să fiu fericită când bărbată-miu îmi aruncă în braţe de Valentine’s un ursuleţ de pluş care îmi ţipă un sarcastic „I love you!”. Să cred că viaţa pe care o duc e chiar povestea pe care am scris-o cândva, pe vremea când aveam nouăşpe ani şi în care începusem să îmi pierd încrederea la douăzeci.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în muzica, povesti și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la This is a low

  1. flesh zice:

    It’s really sad. Daca vrei, iti pot da ursuletul meu de plus. A ascultat multe povesti triste si sunt sigura ca o va asculta si pe a ta :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s