Sper sincer că era o vreme când îmi plăceau sărbătotirile astea creştine. Refuz să cred că am fost mereu atât de plictisită şi iritată de cantităţile de nervi şi efort care sunt investite în fiecare zi de genul. Şi n-aveţi de cât să mă credeţi superficială, poate chiar sunt, dar pe măsură ce am crescut, cadourile parcă s-au făcut tot mai mici. Atât de mici, încât anul ăsta încă nu am reuşit să îl localizez (*ahem).
Ieri scrisesem un tweet despre cum mă enervează modul în care oamenii se salută zilele astea. „Hristos a înviat” în stânga, „Adevărat a înviat” în dreapta. Niciodată n-am observat să se acorde atâta atenţie răspunsului. Oamenii chiar aşteaptă să le confirmi că Isus a înviat şi trebuie să o faci doar prin cele 3 cuvinte, nu altfel. Mă plictisisem să spun acelaşi lucru şi am încercat să variez puţin: „aşa e”, „aha”, „ai dreptate”. Poate mă şi credeam puţin amuzantă, şi, ce-i drept, e destul de amuzant să vezi cum cealaltă persoană rămâne blocată şi aşteaptă în continuare.
Mă bucur sincer că n-am prea primit mesaje pe telefon cu text standard. Până prin clasa a Xa mi se păreau drăguţe şi mă entuziasmam de câte ori primeam câte unul („Aaaa, ia uite, Nu-ştiu-cine s-a gândit la mine, ce frumos), apoi mi-am dat seama că mai nimeni nu se chinuie să scrie ceva din suflet şi că, în fond, cuvintele alea nu înseamnă nimic. Nu ştiu de nicio lumină care să îmi călăuzească sufletul şi nu prea vreau să vegheze nimeni asupra mea, mulţumesc. Nici eu n-am trimis, iar dacă citiţi asta şi vă simţiţi jigniţi că nu m-am gândit la voi, am o scuză. Nu văd de ce i-aş da Vodafone-ului o ocazie în plus să mă taxeze cu nesimţire doar ca să vă arunc vouă 160 caractere care nu spun nimic. Şi poate că nici nu m-am gândit la voi, cine ştie.
Oricum, Paştele a picat bine. Am văzut un film care mi-a plăcut destul de mult, aşa, înainte de culcare. Am citit jumătate de carte foarte faină care m-a făcut din când în când să râd pe sub mustăţi şi m-am jucat în prostie, târându-i şi pe alţii în această activitate delicioasă. Mâncare bună care m-a făcut să mai uit de mec, drumuri libere şi vreme frumoasă, tocmai bune să scoţi ipod-ul la o plimbare cu geamurile deschise. Vă las cu melodia de azi (un live mult prea frumos):
a plus tard crocodile 
Mda, acelasi lucru il simt si eu de sarbatori…te inteleg perfect, stiu cum e. Parca nimic nu mai e ca in copilarie…:(
Nu e neapărat asta. Nu cred că mi-au plăcut vreodată sărbătorile astea, în afară de partea cu cadourile. Şi sunt destul de sigură că nu mi-e prea dor de copilărie.
Nu ai cum sa intampini sarbatorile cu bucurie pana nu esti pe deplin impacata cu tine, in primul rand. Cauta sa alungi dezamagirea asta facand ordine in gandurile si trairile tale, nu cautand la altii sau la exclamatia profund crestina „Hristos a Înviat!”
Am siguranta ca in timp sentimentele tale legate de Paste se vor innobila. E o treaba si de varsta. Cu bine, Maria! :)
Iulia, e treabă de vârstă şi să începi să vezi lucrurile din mai multe perspective decât cele care ţi-au fost transmise vrând-nevrând de societate/ familie etc. Şi nu mă cred imatură sau teribilistă că nu îmi plac sărbătorile. E o chestie de „gust”, să zicem. Nu mă impresionează tot tămbălăul ăsta, dar nici nu mă deranjează Paştele ca sărbătoare. Probleme am cu oamenii care parcă nu mai gândesc zilele astea.
Cât despre mine, s-ar putea să nu fie cel mai săritor în ochi lucru, dar chiar sunt ok (a se citi împăcată) cu mine. Şi don’t get me started on „exclamaţia profund creştină”. Serios :))