Cause I’m a Voodoo Child

Ziua de ieri a fost grea. Oricât de seacă ar fi propoziţia, chiar aşa a fost. A început după foarte puţin somn, cu o predare de practică şi un examen la care aveam toate şansele să fac prost. În final am făcut bine la examen, însă ce-a urmat la muncă nu a mai fost la fel de plăcut.  A fost o zi cu ups and downs nenumărate, în care mi-am pus o rochie H&M colorată ca să mă înveselească orice s-ar întâmpla. Şi a mers. Dar ce am ştiut dinainte să înceapă ziua, a fost că se va termina bine. Că voi închide ochii fericită, orice s-ar întâmpla.

Mi-am cumpărat biletele la Clapton de prin ianuarie şi le-am ţinut tot timpul ăsta într-un pliculeţ, din care ocazional le mai scoteam ca să îmi amintesc de ce mă aşteaptă pe 12 iunie. Pe acest simpatic domn îl ascult de când eram prea mică să-i pronunţ numele. Albumul Pilgrim stătea mereu la loc de cinste lângă combină, la fel şi Chronicles. Încă îmi amintesc de petrecerile date de ai mei când eram mai mică şi cum mă zbânţuiam cu tata în sufragerie după plecarea invitaţilor pe câte un She’s Gone, sau un slow dancing pe My Father’s Eyes. Le învăţasem pe dinafară şi le fredonam fără să am habar cine e mai exact acest Eric Clapton şi ce fel de chitări învârte.

Prin liceu am început să văd DVD-uri cu concerte faine, iar Crossroads era preferatul meu. Ştiam la ce minut e fiecare artist în parte şi le învăţasem pe dinafară chitările şi mişcările caracteristice. M-am îndrăgostit de Fender şi de modelele Stratocaster, şi am visat şi plâns după o chitară ca a lui Clapton.

Ei bine, aseară l-am văzut pe Eric Clapton live, şi a fost unul dintre cele mai bune concerte la care am fost vreodată. În primul rând, pentru că n-am îndrăznit niciodată să visez la aşa ceva. Eric Clapton a fost mereu un fel de personaj fantastic pentru mine, care locuieşte undeva într-un tărâm al chitărilor Fender şi respiră un altfel de aer. Dar mai ales pentru că a cântat demenţial de bine. Dar hai s-o luăm pe rând.

Am ajuns devreme, pentru că tata nu voia să stea la cozi. Ne-am ocupat frumos locurile şi am aşteptat. Pe la 9 fără un sfert apare o tanti/pisi pe scenă şi încearcă să ţină un discurs despre cât de extraordinar e că îl vom asculta pe Eric Clapton. Nu i-a ieşit. Tanti, înainte să te urci pe scenă în faţa a mii de oameni non-retardaţi, încearcă să găseşti ceva de spus şi exersează. Dacă nu, poţi oricând să ne arăţi ţâţele şi ieşi mai bine. Nu ne mulţumi „pentru suport” şi mai lasă englezismele. Pentru că eşti penibilă. Şi nici măcar amuzantă n-ai fost. Uitaţi-vă şi voi:

Trecând peste momentul blond al serii, ajungem la partea în care muzica din fundal s-a oprit şi pe scenă au urcat Eric Clapton, Steve Winwood şi trupa. Şi tot stadionul s-a ridicat în picioare şi a aplaudat până la primele acorduri de la Had to Cry Today , care a sunat cam aşa:

În scurt timp Steve Winwood s-a mutat la pian şi orgă, şi au cântat de-au rupt, ca să zic aşa. Au alternat bluesuri mai lente cu rocăreli, ne-au făcut să visăm pe Georgia on My Mind şi ne-au ridicat pe toţi în picioare la ultima melodie înainte de bis, Cocaine. Am aşteptat Layla toată seara şi am sperat să fie varianta unplugged. A sunat foarte bine, dar şi mai fain a sunat toată mulţimea zicând „Layla” la refren. Am sărit de pe scaun când am auzit acordurile de la Voodoo Child şi m-am întors spre taică-miu cu o faţă de „doamne, tu vezi ce melodie cântă?”. After Midnight a fost una dintre cele mai faine melodii ale serii, din punctul meu de vedere, pe care s-a auzit vocea lui Clapton atât de frumos şi care ne-a făcut pe toţi să ne bâţâim pe scaune.

Layla, aşa cum ziceam (se aude surprinzător de bine, I love my Nokia):

Şi Driftin’, moment excelent de blues clasic:

Concertul a fost peste orice fel de aşteptări. Atmosfera a fost genială, pentru că am avut norocul să stau printre oameni la fel de fericiţi ca mine să îi vadă pe Clapton şi Winwood. Mi-a plăcut că lumea a ştiut să îi aprecieze, lucru care s-a văzut la finalul concertului, unde s-a aplaudat timp de vreo 3 minute, chiar dacă era clar că nu se mai întorc. S-a auzit perfect şi s-a văzut destul de bine, noroc că mi-am luat ochelarii de data asta. A fost extrem de plăcut să stau jos şi să pot închide ochii din când în când şi să simt renumita briză de concert în păr. Nu am cuvinte care să exprime cum m-am simţit aseară, atât de extraordinar a fost.

L-am văzut live pe Eric Clapton, frate.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în concerte și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cause I’m a Voodoo Child

  1. alxunder zice:

    unul dintre cele mai bune concerte care au avut loc pe meleagurile astea. iar clapton si winwood sunt doi muzicieni de un mare rafinament. a fost exceptional!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s