Live from Kortrijk

Iată că scriu primul meu post de blog din Belgia, mai exact Kortrijk. E deja a patra zi aici şi simt ca am făcut mai multe lucruri decât toată vacanţa asta.

Înainte să vorbesc despre ce se întâmplă aici, vreau să mulţumesc din nou celor de la aeroportul Băneasa, acea budă publică în care sper să nu mai calc după ce mă întorc, pentru faptul că am avut parte de 2 ore de cozi pentru a ajunge, într-un final, la avion. Le mulţumesc şi tuturor celor care s-au băgat în faţa mea la coadă, a fost o plăcere să ştiu că m-am trezit aşa devreme degeaba. A, şi Blue Air, mă tem că e ultima oară când mai dau 200 euro ca să zbor cu voi. Ne mai vedem cu bilete de 30 euro, sau, cine ştie, dacă ajungeţi să nu mai decolaţi din hambare.

Aşa, am terminat cu frustrarea. Odată ajunşi în Bruxelles, am decis să pierdem câteva ore prin oraş, până luăm trenul spre Kortrijk. Tocmai bine, că primul tren pleca la 15:25. Aşa că am dat o fugă prin Delirium, barul cu peste 2000 de sortimente de bere, şi apoi prin Grand Place, unde părea să se întâmple ceva gen festivalul berii. Cartofi prăjiţi, bere, waffles, era clar. Suntem în Belgia şi e bine.

La 15:24 eram pe peron şi ne urcam în tren. Ne aşteptau cam 2 ore de drum, aşa că ne-am permis să aţipim. Am fost treziţi de controlor, şi în final de anunţul că am ajuns la ultima staţie şi că trebuie să ne dăm jos. Păi cum aşa? Ce, suntem în Charleroi? Dar, dar… Kortrijk e cam în cealaltă parte. Noroc cu controlorul amabil, care a oprit un tren doar pentru noi, românii ameţiţi. Şi-aşa am ajuns înapoi în Bruxelles, de unde am luat primul tren spre Kortrijk, sub îndrumarea unei românce pe care am cunoscut-o în tren.

Kortrijk e frumos. Stăm pe o barcă, pe canal, şi dormim undeva la nivelul apei, puţin sub. Dimineaţa vedem prin hublou puii de raţă care se plimbă în şir indian, sau gunoaiele din partea cealaltă. Deh. Şi-apoi ieşim pe punte şi mâncăm unul dintre cele mai delicioase mic-dejunuri posibile (nimic complicat, doar pâine delicioasă) şi o tăiem spre oraş.

Ce facem toată ziua? Păi… ne jucăm. Serios. În parcuri, în pieţe, în clădiri de birouri sau în subsoluri. E un sentiment ciudat să râzi majoritatea timpului şi să te simţi ca un copil mic, fără griji, care din când în când e chemat la masă. Încercam mai devreme să îmi amintesc ce jocuri am făcut în fiecare zi, dar mi-e aproape imposibil. Cu toate astea, am învăţat să fiu o vacă nebună, am încercat să devin un samurai intergalactic (dar am eşuat şi am rămas stupid human), am jucat hide and seek invers (adică seek and hide), am făcut improvizaţie şi un flash mob în primăria oraşului.

Dacă aş fi ştiut dinainte să vin ce mă aşteaptă, poate nu m-aş fi înscris. E incredibil cât de deschişi pot fi oamenii ăştia şi cât de liberi se simt. Aşa că zilele astea învăţ încet-încet să mă desprind de obiceiurile „civilizate” şi să fiu copil. M-aş fi văzut eu oare stând pe un acoperiş de clădire şi mişcându-mă în cele mai ridicole feluri de faţă cu atâţia oameni? În mod sigur nu. E greu să renunţi la inhibiţii, dar e grozav sentimentul de a face asemenea tâmpenii toată ziua.

Am scris prea mult, dar efectiv e enorm de mult de povestit. E incredibil cum suntem atât de mulţi, şi găsim câte ceva în comun cu fiecare. Şi mai incredibil e să vezi oameni „mari”, serioşi, cu joburi serioase (doctori, bio-ingineri) cum se prostesc în ultimul hal şi cât de bine se simt. Încă nu mă simt în largul meu complet. Dar până sâmbătă mai e timp. Aşa că voi reveni cu noutăţi, şi cu poze când ajung acasă.

Salutări din… uneori însorita, dar mereu frumoasă, Belgia.