One life left to run

Eu ascult KUMM din liceu, de pe vremea când mergeam la Stufstock cu ai mei şi eram tare mândră că am părinţi roacheri. Începuseră să îmi placă foarte tare băieţii ăştia şi mi-au frânt complet inima când în 2005 Byron a părăsit trupa. La fel s-a întâmplat şi când Domi a ales să cânte doar la Urma, şi-apoi Erhan. Mi-erau dragi în formula aia şi simţeam că parcă se duce totul de râpă când pleacă aşa, unul câte unul. Cu toate astea, mi-au devenit şi mai dragi ca formaţie şi am reuşit să mă ataşez individual şi de membrii noi.

Weekendul trecut am aflat că Paul nu va mai face parte din KUMM şi iar mi s-a rupt sufletul. Nu mă interesa cine va fi noul tobar, îl voiam înapoi pe Ballo. Aşa că ieri am venit cu jumătate de inimă la concert şi a durat destul de mult până să intru în atmosferă. Îl priveam sceptică pe tipul cârlionţat care stătea în locul lui Paul şi o parte din mine refuza să îl placă. Cu toate astea, am ciulit urechile şi i-am pândit stilul şi… băi, mi-a plăcut. Am observat că a adăugat lucruri pe care nu le mai auzisem până acum în melodii şi sunau mai bine.

Deci concertul a fost foarte fain. A devenit bestial când au început să cânte piese de pe Different Parties, despre care am tot spus că e albumul meu preferat. A fost un One for each day superb, savurat cu ochii închişi, pe jos. Un Different Parties perfect, aşa cum trebuie el să sune, la care recunosc că mi-au dat lacrimile, pentru că îmi aminteşte de atât de multe lucruri, un Hand in a mirror emoţionant în care publicului i-a revenit plăcerea de a cânta I couldn’t love you more şi-apoi un One life left care ne-a cules efectiv de pe jos.  Două bisuri, strigăte încurajatoare şi priviri admirative pentru John, un Butterflies cântat cu Purje şi un final perfect cu Rest in pieces.

În concluzie, orice concert în Lăptărie e extraordinar, aşa cum scriu băieţii de acolo mereu pe afiş. Un călduros bun-venit lui John Ciurea, care a rupt, şi „welcome to the club”, aşa cum bine a zis Oigăn. Habar n-ai ce te-aşteaptă.

Anunțuri