A tale of two kitties

Dacă mă cunoşti cât de cât, vei şti că îmi plac pisicile. Mult. Că mă opresc pe stradă să vorbesc cu ele, că te voi întrerupe doar ca să pot exclama „Pisică!” atunci când voi vedea o coadă mişcându-se nervos sub câte-o maşină şi că îţi voi trimite, în funcţie de cât de apropiaţi suntem, între unul şi 5 gif-uri cu pisici pe săptămână. Cum e ăsta. Sau ăsta. Sau ăsta. Probabil ai prins ideea deja.

Eu n-am avut niciodată pisică. Am crescut cu animale de casă care puteau în orice moment fi transformate în friptură: puiul Tilică, devenit cocoş şi apoi ciorbă şi grătar, iepuraşul Ţupi, devenit câine de pază şi, în final, friptură, şi cei 3 papagali CiripelUnu, CiripelDoi şi CiripelTrei, fugiţi de acasă şi, cel mai probabil, urmăriţi şi ei de aceeaşi soartă crudă (pun intended). Apoi ne-am pus alarmă la apartament, după ce nişte băieţi care n-au prea înţeles cum e cu spiritul Crăciunului ne-au spart casa chiar pe 25 decembrie. Ar fi fost absurd să ţin pisica închisă în baie, aşa că am amânat momentul pentru când mă voi muta singură. Între timp am iubit mai mult decât trebuia pisicile altora, pisicile din jurul blocului, Simon’s Cat şi pe Maru. Iar când ai mei s-au apucat de construit casă, era sigur: îmi iau mâţă chiar înainte să mă apuc de mobilat.

Ei bine, lucrurile n-au stat tocmai aşa, pentru că imediat ce ne-am mutat maică-mea a şi pus alarmă la casă. Din nou. Iar insistenţele mele au continuat să fie respinse cu argumente imbatabile, precum „Maria, tu abia de ai grijă de tine, darămite de-o pisică” sau „NU”. Asta până recent când ai mei probabil au realizat faptul că mă apropii de vârsta măritişului, conform unor idei şi reguli ştiute numai de ei, aşa că n-ar strica să învăţ să am grijă de o vietate mică şi neajutorată. În mod normal m-aş fi simţit insultată şi amuzată dincolo de limitele isteriei de un asemenea lucru, dar, ştii, dacă asta îi face să mă lase cu o pisică în casă, n-au decât să creadă ce vor.

Aşa că m-am dus la curtea vecină, unde o pisică dragă mie creştea 3 pui. Am ochit unul şi, câteva zile mai târziu semnam cardul de fidelitate la MaxiPet şi căutam pe google cabinete veterinare de încredere. Fără să vreau m-am ales cu doi pisoi, al doilea având ceva ce părea o fractură la o lăbuţă, drept pentru care am decis să-l ţinem până se face bine.

Şi i-am adus acasă. Timp de două zile n-am fost decât inamicul comun care le întrerupe distracţia.  Am dat zilnic cu aspiratorul, i-am învăţat să folosească litiera şi m-am chinuit să-i fac să bea apă. I-am stropit când se agăţau de canapele şi m-am chinuit degeaba să mă implic în jocurile lor. Parcă nu aşa trebuia să fie. Să mă fi minţit Youtube? Sau poate habar n-am eu să mă descurc cu doi pisoi hiperactivi. Cert e că nu mă distram. După trei zile am renunţat la al doilea pisoi, crezând că dacă rămân singură cu Joey (the pet cat) o să fie ca în filme. N-a fost. După câteva ore de căutări disperate după celălalt mâţ, Joey şi-a dat seama că am rămas doar eu. Aşa că am devenit BFF. Am descoperit fotbalul cu mototoale de hârtie şi ne-am obosit reciproc alergând prin sufragerie, iar când obosea, venea lângă scaunul meu şi miorlăia până-l luam în braţe. Am repetat chestia asta de vreo 4 ori, până s-a făcut 3 noaptea şi mie mi se închideau ochii. L-am lăsat pe pisoi să doarmă în scaunul meu, comod, şi m-am retras în dormitor. Se pare că Joey nu a prea apreciat singurătatea, pentru că dimineaţă mă aşteptau două… „surprize” (termen învăţat de pe forumurile cu pisici) pe covoare, moment în care maică-mea l-a luat de ceafă şi l-a dus înapoi la mamă-sa. Şi-aşa am rămas fără pisic.

Care-i morala? Păi, probabil încă nu-s pregătită să am grijă de o pisică fără ca încă cineva să aibă grijă de mine. E oarecum trist, dar era previzibil. Iar dacă vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Joey, el s-a întors la fraţii şi mama lui, unde probabil e mult mai fericit decât ar fi fost la mine. E în continuare hrănit şi îngrijit şi cel mai probabil a şi uitat de mine. Cât despre mine, eu mă bucur de linişte şi voi continua să fiu aceeaşi persoană obsedată de pisici ca până acum. Cine ştie, poate vom avea un nou Joey în curând.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în povesti și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la A tale of two kitties

  1. viorel zice:

    Excelent articol ! blogul meu : http://www.stiripolitice.net ! multumesc

  2. Alexandra zice:

    hai ca nu a fost chiar rau.trebuia sa mai rezisti putin.cand mi-am luat eu pisica, adica in clasa a patra(de fapt vroiam caine, dar nu avea cine sa il scoata afara), i-a luat 2 luni sa invete sa isi faca nevoile unde trebuia, dar cu ocazia asta am descoperit o multime de colturi si locuri din casa de care nici nu stiusem inainte :>

    you should definetly give it another try.

    p.s.:majoritatea pisicilor sunt foarte cuminti, daca le lasi sa doarma cu tine in camera.they just hate being alone.

  3. cătălin zice:

    postul ăsta mi-a frânt inima.

  4. leilana zice:

    subscriu la ce zicea alexandra. mâţelor nu le place să fie lăsate singure. probabil că ţi-a făcut „surprizele” alea ca să-ţi atragă atenţia să nu îl mai laşi singur. anyway, sper să ai o pisică nouă în curând. :D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s