Recapitulare

În mod cert, 2011 a fost cel mai bipolar an de până acum. Dacă ar fi să trasez un grafic al celor mai intense momente din 2011, ai putea cu ușurință să crezi că îți arăt o electrocardiogramă care l-ar îngrijora până și pe House. Evident, fiecare an are ups and downs, doar că în 2011 parcă am fost ba prea sus, ba prea jos.

Muzical vorbind, 2011 a fost bestial și rămâne sus de tot în topul celor mai faine amintiri alături de vara lui 2009 (când am fost la Oxegen). În 2011 am început să ascult câteva trupe care acum îmi sunt tare dragi și, mai mult decât atât, am fost la Sziget. Am revăzut The Maccabees, de data asta cu drag, mi-am dat duhul pe Interpol, Pulp, White Lies și Kasabian, nici nu m-am clintit pe The National și am supraviețuit mulțimii de fani Flogging Molly.

Tot în 2011 mi-am schimbat de 2 ori jobul. Prima dată am ajuns la Kubis, undeva prin ianuarie, unde a fost tare frumos și bine, apoi în septembrie m-am mutat cu totul în ATL, la DDB, unde plănuiesc să rămân o vreme. Am trecut cu bine de examene și mi-am terminat socotelile cu Facultatea de Litere, loc de care nu îmi amintesc cu atât de mult drag pe cât mi-ar fi plăcut. Mi-am dat licența, cu nopți nedormite și sute de pagini întoarse, cu multe cola, cafele și energizante și am renunțat la ideea de a face master pentru o vreme.

În 2011 m-am regăsit în mijlocul unor oameni faini și tare dragi. Am petrecut aproape săptămână de săptămână și-a fost bine. Datorită Paulei, miercurea a devenit ziua cea mai importantă din săptămână, iar joia cea mai grea și dureroasă. Am cunoscut oameni noi care au schimbat câte ceva în mine, iar unii încă îmi sunt alături. Tot în 2011 m-am îndrăgostit prostește, ca un copil diabetic care suspină în fața unei vitrine cu dulciuri. A fost bine, a fost și rău, în orice caz n-a fost niciodată ușor. Am recapitulat lecţia relaţiilor eşuate, însă de fiecare dată am plecat acasă cu morala dezamăgitoare şi tot mai puţină încredere în relaţiile care merg. Da, e o morală tristă, dar, în acelaşi timp, e una safe şi, de ce nu, o provocare pentru 2012.

Într-un fel, cred că am crescut. Am luat ce-a fost bun din lucrurile frumoase şi am învăţat din fiecare căzătură. Aş retrăi totul, fără regrete. Iar dacă sfârşitul lumii chiar e în 2012, atunci îl rog frumos să nu se grăbească, pentru că peste 6 luni-mai-puţin-o-zi voi fi la Radiohead, în Roma.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în povesti și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s