Un strop de sinceritate și-o mână de ajutor

Sinceritatea nu prea duce nicăieri. Sinceritatea doare, ustură și deschide răni de care am învățat să ne ferim. Așa învățăm să ne înghițim cuvintele și să ne domolim părerile până la un nivel cât mai apropiat de media tolerată de mulțime. Gândul ăsta mi s-a confirmat când am scris un articol cât se poate de onest despre cum văd eu eutanasierea câinilor vagabonzi, în plin scandal. N-am fost radicală, doar sarcastică în stilul meu caracteristic, dar s-a dovedit că prea puțini oameni sunt dispuși să mă asculte atunci când părerea mea nu se potrivește unei matrici după care chiar ei și-au modelat opiniile.

Îmi propusesem să îmi păstrez comentariile pentru discuțiile cu prietenii și oamenii care mi-au dovedit în timp că nu sunt idioți. Dar mi-a trecut. Sunt lucruri care mă indignează peste măsură, iar dacă nu scriu despre ele simt că o iau razna. Aș vrea să scriu un manifest pro-sinceritate, dar am ales să încep cu asta:

Povestea sună așa. Am aflat recent că, din nefericire, o fostă profesoară din facultate a fost diagnosticată cu cancer de piele în stare foarte avansată. Așa cum se cade, Universitatea din București a dat drumul unei campanii umanitare de strângere de fonduri pentru tratament. Nu de alta, dar Adela Rogojinaru este unul din stâlpii specializării de Comunicare și Relații Publice: predă de mai mulți ani decât am eu, ținea toate cursurile de PR, coordona licențe, organiza conferințe, scria cărți și, pe lângă toate astea, era Șeful de Catedră al Facultății de Litere. Iar pentru toate acestea, Universitatea din București consideră că ea merită să fie ajutată. Salvăm un profesor, salvăm generații.

Și acum intervin cele două lucruri care mă deranjează. În primul rând, mi se pare deprimant că avem nevoie de un CV ca să fim destul de motivați să donăm câțiva lei pentru a ajuta un om. Tratamentul e pentru Adela Rogojinaru, nu pentru profesorul de PR de la Litere. Cei 25 de ani în învățământ n-ar trebui să cântărească mai mult decât faptul că este un om care suferă și nu merită așa ceva.

În al doilea rând, sunt mirată de ipocrizia pe care am regăsit-o în mesajele de susținere ale unor cunoscuți. Îmi amintesc foarte bine anii facultății și cât de puțin respect mi-a rămas pentru specializarea de Comunicare și PR de la Litere, de la profesorul de sociologie plagiator și confuz până la examenele aberante care ne testau capacitatea de memorare și reproducere, mai puțin spiritul analitic și creativ. Sigur, există o mână de profesori care îmi sunt dragi și pe care îi admir pentru că ne-au fost buni dascăli, consilieri, îndrumători, aproape prieteni. Îmi amintesc și de cursurile Adelei Rogojinaru și nu reușesc să identific niciun sentiment cald. Și știu cu certitudine că nu sunt singura. Cumva, citind mesajele de susținere, parcă toți vorbeau despre alt profesor, nu  cel de care ne plângeam împreună chiar și după încheierea examenelor. Detașându-mă puțin de gravitatea situației, sunt complet uimită de capacitatea umană de a uita lucrurile negative, înlocuindu-le cu niște atribute exagerate. Ne înghițim cuvintele, punem tot ce-a fost în urmă și preaslăvim un om pentru care nu aveam decât un minim respect impus de statutul academic câștigat cu abilitate în timp.

Și-atunci nu pot să nu întreb: n-am putea să ajutăm un om fără să simțim nevoia să ne mințim singuri? De ce trebuie să ne justificăm un gest absolut uman printr-o mascaradă în care jucăm rolul ucenicului veșnic recunoscător? De ce descoperim calități într-un om abia în moment de criză? De ce nu putem să spunem sincer și asumat: mie nu mi-a plăcut Adela Rogojinaru, dar vreau să o ajut să treacă peste experiența asta groaznică pe care nimeni nu o merită.

În concluzie, cred că omul ăsta merită tot sprijinul. Nu pentru cărțile pe care le-a publicat, nici pentru câte lucrări a semnat de-a lungul vieții. Așa cum eu nu i-am apreciat stilul de a preda, așa au fost și mai mulți studenți care au văzut în ea un profesor admirabil și un mentor. Lucrurile astea nu o fac cu nimic mai mult sau mai puțin demnă de ajutorul nostru. Atât.

Poftim de dați cu pietre. Deși mai bine ați da o mână de ajutor aici:

CONT LEI: RO19INGB0000999903185855,
CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
Titular de cont: Lucia Astratinei, nepoata doamnei profesoare Adela Rogojinaru
COD SWIFT: INGBROBU, deschise la banca ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucuresti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, Bucuresti, Romania.
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în oameni și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s