Grazzie, Roma, good night!

Articol publicat în cel mai recent Carevasăzică.

Din clipa în care am descoperit că Radiohead nu prea are nicio treabă cu Creep, ci e o trupă capabilă să îţi răvăşească emoţiile mult mai dur decât strigătele lui Yorke de Run, run, run, ruuuuun din şlagărul triştilor din ’90, m-am tot întrebat cum o fi să îi vezi live. Ei, iată că am aflat. După mai bine de jumătate de an de aşteptare, o amânare a concertului care m-a costat biletul de avion şi o doză destul de mare de dezamăgire, am fost să-i văd live la vreo 2000 de kilometri depărtare.

Să spun că au cântat în Roma ar fi o subestimare a modului în care 11 kilometri îţi pot schimba perspectiva asupra distanţei. La început drumul părea o nimica toată. Am identificat rapid trenurile care duceau la hipodromul Capanelle. Veneau din oră în oră şi costau mai nimic. Ba, şi mai bine, ajungeau la destinaţie în 9 minute (asta dacă binevoiau să vină în gară, bineînţeles). După câteva minute de aşteptare pe un peron pustiu am descoperit că programul afişat se schimbă în funcţie de zile şi noroc. Deşi trenul nostru circula sâmbăta, în ziua aia îşi făcuse alte planuri. Nu-i nimic, al doilea pleca peste 15 minute la numai câteva linii mai încolo. Am făcut ce-am făcut şi-am ajuns pe peron cu vreo 5 minute înainte să plece. Ia trenul de unde nu-i, că linia 22 era de fapt la 300 metri depărtare de liniile obişnuite. Dă-i şi aleargă cu biletul în dinţi printre alţi bezmetici, înjurând că nu mi-a trecut prin cap să verific înainte. Am urcat în tren gâfâind şi numărând hipsterii entuziaşti.

Hipodromul Capanelle era la vreo 20 de minute de mers pe jos de la tren. Eram un şir indian de sute de oameni care mergeam cuminţi pe trotuarul îngust, de parcă urma să primim locuri preferenţiale la concert pentru bună purtare. Odată ajunşi la intrare, am avut parte probabil de cea mai rapidă trecere prin filtre. Ce-i drept, era un concert Radiohead: preţul biletului şi muzica în sine sunt un filtru ceva mai sever decât orice bodyguard dornic să-ţi cotrobăie în cele mai intime cotloane ale genţii. Înăuntru, oameni ceva mai zeloşi ocupaseră deja primii 15 metri de public, deşi mai era o oră până începeau Caribou. Ne-am strecurat cu greu până când scena a început să prindă contur şi pentru ochii noştri miopi, moment în care ne-am permis, în sfârşit, să scoatem senvişurile din geantă şi să le înfulecăm printre mulţimea care fuma relaxată jointuri. Fani How I Met Your Mother, sper că gustaţi ironia scenei.

Au început Caribou, care au fost faini, deşi picioarele mele se bâţâiau mai degrabă de nerăbdare decât a dans. O oră mai târziu s-a terminat, în final, aşteptarea de aproape un an. Mi-aş dori din suflet să vă povestesc în amănunt concertul Radiohead, doar că nici cuvintele mele, nici clipurile YouTube nu ar face dreptate sentimentului de a fi acolo, la câţiva metri de ei, în plină bătaie a difuzoarelor. A fost atât de minunat încât am trecut prin 2 ore şi 10 minute de concert semi-inconştientă. Priveam spre scenă ca la un ecran uriaş pe care se petrecea ceva dincolo de capacitatea mea de a înţelege. Până să mă dezmeticesc fuseseră două bis-uri şi pe scenă nu mai era nimeni, doar loop-ul obişnuit de final din Everything In Its Right Place.

Am pornit spre ieşire, unde am dat de un after-party fără vlagă, judecând după standardele româneşti de petrecere, deşi DJ-ul îşi făcea treaba impecabil. Bine, asta până când a schimbat registrul în nişte house autohton, moment în care am hotărât că n-ar fi rău să prindem autobuzul de noapte. Strategia era simplă: un autobuz ne duce la alt autobuz, care ne lasă chiar acasă. Aparent, italienii nu au anticipat că 30 000 de oameni care pleacă relativ simultan dintr-un locşor îngust au nevoie de mai mult decât un autobuz pe oră versus o singură bandă pe sens pe unicul drum de ieşire din Capanelle şi doar câteva taxiuri disponibile. După vreo oră de aşteptare pe bordură privind cum maşinile mai degrabă stau, am prins un autobuz pe trei sferturi plin, în care am reuşit să ne înghesuim până la refuz. Trei staţii mai departe, un grup de italieni rămaşi pe dinafară s-au gândit că e o idee bună să blocheze drumul, pentru că, na, de ce eram noi mai speciali să ajungem acasă înaintea lor. În momentul ăla, în care bara autobuzului îmi săpa o vânătaie sănătoasă peste burtă, în care grupul ăla de oameni cu care împărţisem concertul hotărau că protestul lor va rezolva ceva, ei bine, atunci am descoperit un respect neaşteptat pentru Bucureşti. Pentru că lucrul ăsta nu s-ar fi întâmplat niciodată la noi. Ridicolul situaţiei a continuat cu 4 echipaje de poliţie care au sosit peste jumătate de oră să discute amical cu protestatarii care s-au lăsat într-un final convinşi să renunţe.

Am plecat în aplauzele întregului autobuz. Drumul spre oraş a fost de-a dreptul dezolant. Treceam pe lângă grupuri şi grupuri de oameni rămaşi pe jos pe marginea autostrăzii, care se aruncau efectiv în calea noastră, doar-doar am opri. Credeam că am trecut de tot greul când am coborât undeva la marginea Romei, dar atunci am aflat că reuşisem să ratăm al doilea autobuz care urma să ne lase în centru. Dă şi aşteaptă încă o oră pe borduri la 3 dimineaţa. Surprinzător, salvarea a venit 5 minute mai târziu sub forma autobuzului mult aşteptat în care ne-am aruncat fără strop de îndoială că ar putea merge în altă direcţie. Nu, asta am aflat 10 minute mai târziu, când un român ne-a informat că, de fapt, urma să ajungem în celălalt capăt al Romei, de unde mai aveam vreo oră înapoi spre casă. Iată-ne jumătate de oră mai târziu într-un depou pustiu, două gagici românce obosite şi nişte băieţi care păreau desprinşi din Ferentari.

Se făcuse deja 4 jumătate când ne-am trântit epuizate pe pat. Aproape că uitasem că Thom Yorke chiar dansează de parcă e electrocutat, că Ed zâmbeşte ca şi cum ne-ar lua pe toţi în braţe, unul câte unul, că cei doi baterişti se sincronizau impecabil şi că Jonny încă pare un băieţandru mult prea talentat pentru vârsta lui. N-am avut nevoie decât de un playback al pieselor ca să îmi amintesc cum tresăream de la primele acorduri, ghicind melodia mai ceva ca Shazam. Două săptămâni mai târziu, cele 4 ore care au împins doar 11 kilometri atât de departe nici nu mai există. Doar fiorul că am fost acolo, că i-am văzut. Iar cel mai fain este că acum vă scriu de peste bagaje. Vă las, n-aş vrea ca al doilea concert Radiohead să mă prindă nepregătită.

Între timp m-am întors și abia aștept să povestesc despre cât de inimaginabil de frumos a fost la Koln. Mi-nu-nat. Un preview:

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în concerte, povesti și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s