Exact la fel, doar un pic mai mare

Eram în sufragerie, stăteam liniştiţi la o vorbă şi deodată apăru Eugen şi ne pusă  în perete o plasmă exact ca asta a voastră, doar că mai mare. Exact aşa.

Hai să vă spun o poveste. Se face că, din sumedenia de rude pe care mă străduiesc să le evit, un cuplu special a decis că degeaba are Mohammed rău de înălţime şi inima slabă, muntele o să vină la el ori de câte ori are chef. Şi aşa, din cauza unei vacanţe inocente de câteva zile petrecute de părinţii mei la rudele în cauză acasă, noi ne pomenim de câteva ori pe an cu ei pe cap. Şi zău, n-ar fi o problemă dacă n-ar fi vorba de doi indivizi cel puţin rotofei (sunt prea îngăduitoare, sunt de-a dreptul obezi) care îşi transformă şederea la Casa Năzdrăvan într-un sejur prelungit cu servicii all inclusive.

De fapt, până şi lucrurile astea ar putea fi trecute cu vederea. Problema e următoarea. Cumva, printr-o coincidenţă nemaiîntâlnită, ei deţin aceleaşi lucruri precum noi. Doar că ceva mai mari. Sau mai multe. Sau mai noi. Înţelegeţi. Primele câteva dăţi pare un tic pardonabil. În fond, doar încearcă să se apropie de noi demonstrându-ne că avem în comun mai multe lucruri decât credem. Dar apoi devine agasant. Rafturile de cărţi? Au şi ei, exact aşa, doar că mai mari. Cuţitele mele ieftine de la IKEA? Au şi ei! Doar că mai multe. Rochiile mele comandate pe net de peste ocean? Exact aşa are şi Miruna. Aşa şi pe verde. Tabletă Apple? Are şi Miruna, doar că ceva mai mare! (Iartă-i, Steve, nu ştiu ce spun!) Ce, îmi place să fac omletă? Şi Miruna face omletă! Exact ca mine!

Vedeţi voi, Miruna e o puştoaică de 13 ani, o piţipoancă mediocră prin excelenţă. O să-i ignor pe aceia dintre voi care acum râd cu răutate şi o să recunosc că mă simt insultată de comparaţie. Dar îndur. Ascult şi zâmbesc cu un colţ de gură pentru că am învăţat că unor oameni nu merită să le dai peste ochi, oricât de mult ţi-ai dori să rupi un picior al mesei şi să îi spulberi din faţa hălcii de carne pe care o devorează. Închid ochii când îl văd pe taică-miu că se chinuie să vadă un film la computer pentru că musafirul s-a tolănit pe întreaga canapea la un meci şi sforăie. La fel, scrâşnesc din dinţi când îi văd că se aşază fără griji la masă şi aşteaptă ca maică-mea să le umple străchinile cu mâncare proaspăt gătită, chiar dacă abia mai vede de oboseală după o zi de muncă. Mă bucur că au şi ei pahare de vin exact ca ale noastre, dar ţin să le mărturisesc că sunt tare proaste şi se mătuiesc după prea multe spălări. Îmi tresare inima de fericire când îmi spun că şi Mirunei îi place să iasă seara. Sper că nu dezamăgeşte şi bea ceva mai mult decât mine şi face greşeli puţin mai mari.

Din fericire, mâine pleacă după mai bine de o săptămână de identificare şi umilire a oricăror posesiuni personale. Se vor urca în Mercedesul lor 4×4 şi se vor întoarce în universul paralel unde au tot ce avem şi noi, dar mai mare, mai frumos, mai nou şi mai strălucitor. Acolo, în universul reclamelor la detergenţi unde totul e verde şi însorit, petele sunt reversibile şi oamenii nu au preocupări mai complexe decât să-şi compare averile.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în oameni, povesti și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s