Exact la fel, doar un pic mai mare

Eram în sufragerie, stăteam liniştiţi la o vorbă şi deodată apăru Eugen şi ne pusă  în perete o plasmă exact ca asta a voastră, doar că mai mare. Exact aşa.

Hai să vă spun o poveste. Se face că, din sumedenia de rude pe care mă străduiesc să le evit, un cuplu special a decis că degeaba are Mohammed rău de înălţime şi inima slabă, muntele o să vină la el ori de câte ori are chef. Şi aşa, din cauza unei vacanţe inocente de câteva zile petrecute de părinţii mei la rudele în cauză acasă, noi ne pomenim de câteva ori pe an cu ei pe cap. Şi zău, n-ar fi o problemă dacă n-ar fi vorba de doi indivizi cel puţin rotofei (sunt prea îngăduitoare, sunt de-a dreptul obezi) care îşi transformă şederea la Casa Năzdrăvan într-un sejur prelungit cu servicii all inclusive.

De fapt, până şi lucrurile astea ar putea fi trecute cu vederea. Problema e următoarea. Cumva, printr-o coincidenţă nemaiîntâlnită, ei deţin aceleaşi lucruri precum noi. Doar că ceva mai mari. Sau mai multe. Sau mai noi. Înţelegeţi. Primele câteva dăţi pare un tic pardonabil. În fond, doar încearcă să se apropie de noi demonstrându-ne că avem în comun mai multe lucruri decât credem. Dar apoi devine agasant. Rafturile de cărţi? Au şi ei, exact aşa, doar că mai mari. Cuţitele mele ieftine de la IKEA? Au şi ei! Doar că mai multe. Rochiile mele comandate pe net de peste ocean? Exact aşa are şi Miruna. Aşa şi pe verde. Tabletă Apple? Are şi Miruna, doar că ceva mai mare! (Iartă-i, Steve, nu ştiu ce spun!) Ce, îmi place să fac omletă? Şi Miruna face omletă! Exact ca mine!

Vedeţi voi, Miruna e o puştoaică de 13 ani, o piţipoancă mediocră prin excelenţă. O să-i ignor pe aceia dintre voi care acum râd cu răutate şi o să recunosc că mă simt insultată de comparaţie. Dar îndur. Ascult şi zâmbesc cu un colţ de gură pentru că am învăţat că unor oameni nu merită să le dai peste ochi, oricât de mult ţi-ai dori să rupi un picior al mesei şi să îi spulberi din faţa hălcii de carne pe care o devorează. Închid ochii când îl văd pe taică-miu că se chinuie să vadă un film la computer pentru că musafirul s-a tolănit pe întreaga canapea la un meci şi sforăie. La fel, scrâşnesc din dinţi când îi văd că se aşază fără griji la masă şi aşteaptă ca maică-mea să le umple străchinile cu mâncare proaspăt gătită, chiar dacă abia mai vede de oboseală după o zi de muncă. Mă bucur că au şi ei pahare de vin exact ca ale noastre, dar ţin să le mărturisesc că sunt tare proaste şi se mătuiesc după prea multe spălări. Îmi tresare inima de fericire când îmi spun că şi Mirunei îi place să iasă seara. Sper că nu dezamăgeşte şi bea ceva mai mult decât mine şi face greşeli puţin mai mari.

Din fericire, mâine pleacă după mai bine de o săptămână de identificare şi umilire a oricăror posesiuni personale. Se vor urca în Mercedesul lor 4×4 şi se vor întoarce în universul paralel unde au tot ce avem şi noi, dar mai mare, mai frumos, mai nou şi mai strălucitor. Acolo, în universul reclamelor la detergenţi unde totul e verde şi însorit, petele sunt reversibile şi oamenii nu au preocupări mai complexe decât să-şi compare averile.

Anunțuri
Publicat în oameni, povesti | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Decalogul Vieţii Online apud Năzdrăvan, anul 8 d.Fb.

All images Copyright © 2010 Cable News Network

 

1. Să nu te încrezi în oamenii ce-şi au propriul chip la cover photo şi la poza de profil.

2. Să nu te împrieteneşti cu cuplurile ce sălăşluiesc pe o singură pagină.

3. Să nu-ţi faci conturi necurate ca să câştigi concursuri.

4. Acceptă-ţi părinţii în lista de prieteni, dar ţine-ţi fotografiile ruşinoase în taină.

5. Să nu îţi faci din timeline altar.

6. Să nu pofteşti la contul aproapelui tău nesăbuit ce a uitat să se delogheze.

7. Adu-ţi aminte de orele de lucru şi cinsteşte-ţi şeful că închide ochii la like-urile tale.

8. Să nu îţi faci prietenii părtaşi la suferinţele şi abuzurile tale de emoticonuri.

9. Să nu-ţi sileşti prietenii să dea like la pagini şi să nu-i împovorezi cu evenimentele sau jocurile tale.

10. Să nu iei rânduielile gramaticii şi ortografiei în van.

 

Publicat în random | Etichetat , , , , | 1 comentariu

Grazzie, Roma, good night!

Articol publicat în cel mai recent Carevasăzică.

Din clipa în care am descoperit că Radiohead nu prea are nicio treabă cu Creep, ci e o trupă capabilă să îţi răvăşească emoţiile mult mai dur decât strigătele lui Yorke de Run, run, run, ruuuuun din şlagărul triştilor din ’90, m-am tot întrebat cum o fi să îi vezi live. Ei, iată că am aflat. După mai bine de jumătate de an de aşteptare, o amânare a concertului care m-a costat biletul de avion şi o doză destul de mare de dezamăgire, am fost să-i văd live la vreo 2000 de kilometri depărtare.

Să spun că au cântat în Roma ar fi o subestimare a modului în care 11 kilometri îţi pot schimba perspectiva asupra distanţei. La început drumul părea o nimica toată. Am identificat rapid trenurile care duceau la hipodromul Capanelle. Veneau din oră în oră şi costau mai nimic. Ba, şi mai bine, ajungeau la destinaţie în 9 minute (asta dacă binevoiau să vină în gară, bineînţeles). După câteva minute de aşteptare pe un peron pustiu am descoperit că programul afişat se schimbă în funcţie de zile şi noroc. Deşi trenul nostru circula sâmbăta, în ziua aia îşi făcuse alte planuri. Nu-i nimic, al doilea pleca peste 15 minute la numai câteva linii mai încolo. Am făcut ce-am făcut şi-am ajuns pe peron cu vreo 5 minute înainte să plece. Ia trenul de unde nu-i, că linia 22 era de fapt la 300 metri depărtare de liniile obişnuite. Dă-i şi aleargă cu biletul în dinţi printre alţi bezmetici, înjurând că nu mi-a trecut prin cap să verific înainte. Am urcat în tren gâfâind şi numărând hipsterii entuziaşti.

Hipodromul Capanelle era la vreo 20 de minute de mers pe jos de la tren. Eram un şir indian de sute de oameni care mergeam cuminţi pe trotuarul îngust, de parcă urma să primim locuri preferenţiale la concert pentru bună purtare. Odată ajunşi la intrare, am avut parte probabil de cea mai rapidă trecere prin filtre. Ce-i drept, era un concert Radiohead: preţul biletului şi muzica în sine sunt un filtru ceva mai sever decât orice bodyguard dornic să-ţi cotrobăie în cele mai intime cotloane ale genţii. Înăuntru, oameni ceva mai zeloşi ocupaseră deja primii 15 metri de public, deşi mai era o oră până începeau Caribou. Ne-am strecurat cu greu până când scena a început să prindă contur şi pentru ochii noştri miopi, moment în care ne-am permis, în sfârşit, să scoatem senvişurile din geantă şi să le înfulecăm printre mulţimea care fuma relaxată jointuri. Fani How I Met Your Mother, sper că gustaţi ironia scenei.

Au început Caribou, care au fost faini, deşi picioarele mele se bâţâiau mai degrabă de nerăbdare decât a dans. O oră mai târziu s-a terminat, în final, aşteptarea de aproape un an. Mi-aş dori din suflet să vă povestesc în amănunt concertul Radiohead, doar că nici cuvintele mele, nici clipurile YouTube nu ar face dreptate sentimentului de a fi acolo, la câţiva metri de ei, în plină bătaie a difuzoarelor. A fost atât de minunat încât am trecut prin 2 ore şi 10 minute de concert semi-inconştientă. Priveam spre scenă ca la un ecran uriaş pe care se petrecea ceva dincolo de capacitatea mea de a înţelege. Până să mă dezmeticesc fuseseră două bis-uri şi pe scenă nu mai era nimeni, doar loop-ul obişnuit de final din Everything In Its Right Place.

Am pornit spre ieşire, unde am dat de un after-party fără vlagă, judecând după standardele româneşti de petrecere, deşi DJ-ul îşi făcea treaba impecabil. Bine, asta până când a schimbat registrul în nişte house autohton, moment în care am hotărât că n-ar fi rău să prindem autobuzul de noapte. Strategia era simplă: un autobuz ne duce la alt autobuz, care ne lasă chiar acasă. Aparent, italienii nu au anticipat că 30 000 de oameni care pleacă relativ simultan dintr-un locşor îngust au nevoie de mai mult decât un autobuz pe oră versus o singură bandă pe sens pe unicul drum de ieşire din Capanelle şi doar câteva taxiuri disponibile. După vreo oră de aşteptare pe bordură privind cum maşinile mai degrabă stau, am prins un autobuz pe trei sferturi plin, în care am reuşit să ne înghesuim până la refuz. Trei staţii mai departe, un grup de italieni rămaşi pe dinafară s-au gândit că e o idee bună să blocheze drumul, pentru că, na, de ce eram noi mai speciali să ajungem acasă înaintea lor. În momentul ăla, în care bara autobuzului îmi săpa o vânătaie sănătoasă peste burtă, în care grupul ăla de oameni cu care împărţisem concertul hotărau că protestul lor va rezolva ceva, ei bine, atunci am descoperit un respect neaşteptat pentru Bucureşti. Pentru că lucrul ăsta nu s-ar fi întâmplat niciodată la noi. Ridicolul situaţiei a continuat cu 4 echipaje de poliţie care au sosit peste jumătate de oră să discute amical cu protestatarii care s-au lăsat într-un final convinşi să renunţe.

Am plecat în aplauzele întregului autobuz. Drumul spre oraş a fost de-a dreptul dezolant. Treceam pe lângă grupuri şi grupuri de oameni rămaşi pe jos pe marginea autostrăzii, care se aruncau efectiv în calea noastră, doar-doar am opri. Credeam că am trecut de tot greul când am coborât undeva la marginea Romei, dar atunci am aflat că reuşisem să ratăm al doilea autobuz care urma să ne lase în centru. Dă şi aşteaptă încă o oră pe borduri la 3 dimineaţa. Surprinzător, salvarea a venit 5 minute mai târziu sub forma autobuzului mult aşteptat în care ne-am aruncat fără strop de îndoială că ar putea merge în altă direcţie. Nu, asta am aflat 10 minute mai târziu, când un român ne-a informat că, de fapt, urma să ajungem în celălalt capăt al Romei, de unde mai aveam vreo oră înapoi spre casă. Iată-ne jumătate de oră mai târziu într-un depou pustiu, două gagici românce obosite şi nişte băieţi care păreau desprinşi din Ferentari.

Se făcuse deja 4 jumătate când ne-am trântit epuizate pe pat. Aproape că uitasem că Thom Yorke chiar dansează de parcă e electrocutat, că Ed zâmbeşte ca şi cum ne-ar lua pe toţi în braţe, unul câte unul, că cei doi baterişti se sincronizau impecabil şi că Jonny încă pare un băieţandru mult prea talentat pentru vârsta lui. N-am avut nevoie decât de un playback al pieselor ca să îmi amintesc cum tresăream de la primele acorduri, ghicind melodia mai ceva ca Shazam. Două săptămâni mai târziu, cele 4 ore care au împins doar 11 kilometri atât de departe nici nu mai există. Doar fiorul că am fost acolo, că i-am văzut. Iar cel mai fain este că acum vă scriu de peste bagaje. Vă las, n-aş vrea ca al doilea concert Radiohead să mă prindă nepregătită.

Între timp m-am întors și abia aștept să povestesc despre cât de inimaginabil de frumos a fost la Koln. Mi-nu-nat. Un preview:

Publicat în concerte, povesti | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un strop de sinceritate și-o mână de ajutor

Sinceritatea nu prea duce nicăieri. Sinceritatea doare, ustură și deschide răni de care am învățat să ne ferim. Așa învățăm să ne înghițim cuvintele și să ne domolim părerile până la un nivel cât mai apropiat de media tolerată de mulțime. Gândul ăsta mi s-a confirmat când am scris un articol cât se poate de onest despre cum văd eu eutanasierea câinilor vagabonzi, în plin scandal. N-am fost radicală, doar sarcastică în stilul meu caracteristic, dar s-a dovedit că prea puțini oameni sunt dispuși să mă asculte atunci când părerea mea nu se potrivește unei matrici după care chiar ei și-au modelat opiniile.

Îmi propusesem să îmi păstrez comentariile pentru discuțiile cu prietenii și oamenii care mi-au dovedit în timp că nu sunt idioți. Dar mi-a trecut. Sunt lucruri care mă indignează peste măsură, iar dacă nu scriu despre ele simt că o iau razna. Aș vrea să scriu un manifest pro-sinceritate, dar am ales să încep cu asta:

Povestea sună așa. Am aflat recent că, din nefericire, o fostă profesoară din facultate a fost diagnosticată cu cancer de piele în stare foarte avansată. Așa cum se cade, Universitatea din București a dat drumul unei campanii umanitare de strângere de fonduri pentru tratament. Nu de alta, dar Adela Rogojinaru este unul din stâlpii specializării de Comunicare și Relații Publice: predă de mai mulți ani decât am eu, ținea toate cursurile de PR, coordona licențe, organiza conferințe, scria cărți și, pe lângă toate astea, era Șeful de Catedră al Facultății de Litere. Iar pentru toate acestea, Universitatea din București consideră că ea merită să fie ajutată. Salvăm un profesor, salvăm generații.

Și acum intervin cele două lucruri care mă deranjează. În primul rând, mi se pare deprimant că avem nevoie de un CV ca să fim destul de motivați să donăm câțiva lei pentru a ajuta un om. Tratamentul e pentru Adela Rogojinaru, nu pentru profesorul de PR de la Litere. Cei 25 de ani în învățământ n-ar trebui să cântărească mai mult decât faptul că este un om care suferă și nu merită așa ceva.

În al doilea rând, sunt mirată de ipocrizia pe care am regăsit-o în mesajele de susținere ale unor cunoscuți. Îmi amintesc foarte bine anii facultății și cât de puțin respect mi-a rămas pentru specializarea de Comunicare și PR de la Litere, de la profesorul de sociologie plagiator și confuz până la examenele aberante care ne testau capacitatea de memorare și reproducere, mai puțin spiritul analitic și creativ. Sigur, există o mână de profesori care îmi sunt dragi și pe care îi admir pentru că ne-au fost buni dascăli, consilieri, îndrumători, aproape prieteni. Îmi amintesc și de cursurile Adelei Rogojinaru și nu reușesc să identific niciun sentiment cald. Și știu cu certitudine că nu sunt singura. Cumva, citind mesajele de susținere, parcă toți vorbeau despre alt profesor, nu  cel de care ne plângeam împreună chiar și după încheierea examenelor. Detașându-mă puțin de gravitatea situației, sunt complet uimită de capacitatea umană de a uita lucrurile negative, înlocuindu-le cu niște atribute exagerate. Ne înghițim cuvintele, punem tot ce-a fost în urmă și preaslăvim un om pentru care nu aveam decât un minim respect impus de statutul academic câștigat cu abilitate în timp.

Și-atunci nu pot să nu întreb: n-am putea să ajutăm un om fără să simțim nevoia să ne mințim singuri? De ce trebuie să ne justificăm un gest absolut uman printr-o mascaradă în care jucăm rolul ucenicului veșnic recunoscător? De ce descoperim calități într-un om abia în moment de criză? De ce nu putem să spunem sincer și asumat: mie nu mi-a plăcut Adela Rogojinaru, dar vreau să o ajut să treacă peste experiența asta groaznică pe care nimeni nu o merită.

În concluzie, cred că omul ăsta merită tot sprijinul. Nu pentru cărțile pe care le-a publicat, nici pentru câte lucrări a semnat de-a lungul vieții. Așa cum eu nu i-am apreciat stilul de a preda, așa au fost și mai mulți studenți care au văzut în ea un profesor admirabil și un mentor. Lucrurile astea nu o fac cu nimic mai mult sau mai puțin demnă de ajutorul nostru. Atât.

Poftim de dați cu pietre. Deși mai bine ați da o mână de ajutor aici:

CONT LEI: RO19INGB0000999903185855,
CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
Titular de cont: Lucia Astratinei, nepoata doamnei profesoare Adela Rogojinaru
COD SWIFT: INGBROBU, deschise la banca ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucuresti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, Bucuresti, Romania.
Publicat în oameni | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Hai să nu mai fim așa vehemenți: despre concertul Lady Gaga la București

Aparent, orice articol scris până acum despre Lady Gaga e la una dintre cele 3 extreme: fie admirativ până în măduva oaselor, înecat în lacrimi de emoție, fie disprețuitor, fie extrema cea mai plictisitoare și jenantă, politicos și neutru, pentru că un brand a dat bani pentru articolul ăsta și nu e frumos să supărăm pe nimeni, dar nici să părem niște mașini de scris fără opinii. Ei bine, mie nu-mi sponsorizează nimeni articolele, nici nu-mi pasă dacă nu sunteți de acord cu mine. Să vă zic cum mi s-a părut mie, deci.

Am ajuns la concert total întâmplător, prin conspirație divină (deși creștinii cu petiția m-ar contrazice aici). Cu câteva ore înainte m-am ales cu două invitații la Tribuna Veteranilor de Război, oficial cunoscută sub numele Tribuna 1. Mișto, mi-am zis, cum nu sunt fană Lady Gaga probabil că mi-ar prinde bine să stau pe scaune, fără să risc să-mi leșine vreun groupie în brațe. Din păcate, mi s-a confirmat teoria că tribuna chiar este cel mai prost loc de unde să vezi un concert: nu numai că de banii ăia pleci un weekend la mare și-ți rămân și de bilet la gazon, dar oamenii care merg la tribună sunt niște mult-prea-tineri pensionari bogați și plictisiți care nici măcar nu se obosesc să aplaude sau să manifeste vreun pic de entuziasm față de evenimentul la care iau parte.

În fine. Ignorând publicul din tribune, show-ul a fost foarte bun. Lady Gaga nu e o cântăreață extraordinară, nu are piese profunde sau vreun mesaj complex, dar e un performer excelent. Cu alte cuvinte, show-ul și-a meritat banii. Da, a intrat pe scenă pe un cal. Da, a avut o echipă de dansatori incredibili, un castel mobil pe scenă, nici nu mai știu câte costume, fiecare adaptat piesei, s-a plimbat cu o motocicletă pe scenă (nu a condus-o!) și a făcut destul de mult playback, dar cu o trupă live în spate. A, da, și a susținut că a vomitat puțin în culise. Dacă n-aș fi fost acolo probabil că m-aș fi alăturat și eu mișto-urilor facile pe care le-am citit până acum. Dar hai să fim serioși. E o cântăreață pop care își face foarte bine treaba și, mai presus de asta, e un brand-fenomen de succes. N-a fost nici pe departe atât de excentrică pe cât mă așteptam în urma predicțiilor, ci, culmea, a jucat un rol sincer și vulnerabil care a prins la public. Nu știu câți i-au luat discursul în serios (România e viitorul, lol), dar platitudinile de genul ăsta m-au făcut până și pe mine să zâmbesc. Era ceva în voioșia ei care te făcea să uiți că tocmai ne-a felicitat pentru Palatul Parlamentului.

Cred că ar trebui să ne mai liniștim. Hai să nu mai plângem isteric, hai să nu mai pândim ore întregi în fața hotelului, hai să nu ne mai ambalăm atât la știri. Nu înțeleg nici valul de isterie, dar nici valul de ură împotriva ei. Eu una o apreciez pentru că este unul dintre puținii artiști care se obosesc să mai facă show la concerte, chiar dacă el suplinește profunzimea muzicii sau ce îi mai reproșați voi. A, și chiar are voce. A se vedea solo-ul de trecere către partea rock a concertului, în care cântă la pian și voce o baladă destul de faină care mă face să cred că Lady Gaga i-ar putea lua lejer locul lui Axl Rose în Guns’N’Roses. Măcar ea pare să își respecte publicul.

Per total, a fost un spectacol la care mă bucur foarte mult că am ajuns. Mulțumirile de rigoare lui Răzvan Exarhu, domnul cu microfonul de la Radio Clandestino (nu dau ei Lady Gaga, dar au emisiuni ceva mai deștepte, muzică ceva mai bună și ceva mai mult curaj decât alții, așa că n-ar strica să dați pe acolo din când în când).

Publicat în concerte | Etichetat , , , , , , , , | 3 comentarii