Ca să avem de ce râde pe 31 decembrie 2012

E vina lui Ciprian.

Oricât de mult mi-ar plăcea listele, mereu am refuzat să fac una cu new year’s resolutions. Din motive evidente. Nimeni nu face nimic din ce-și propune la început de an. E nerealist. Atâta timp cât lista aia nu arată ca un scenariu ambițios scris de Tudor Chirilă (ai ghicit, nu îl apreciez), șansele să faci ce îți propui sunt minime. Nu îmi pot explica avântul ăsta de început de an care ne face să privim cu încredere în zare în timp ce strângem din buze și ne spunem în sinea noastră că ăsta-i anul nostru. „Păzea, 2012! Am o listă de dorințe imposibile care îți vor anula orice șansă de a deveni cel mai tare an de până acum.”

Dar am zis să mai renunț la cinism. Așa că am făcut o listă de chestii pe care mi-ar plăcea să le îndeplinesc anul ăsta. Printați-o, laminați-o și veniți cu ea la mine pe 31 decembrie să râdem împreună. Să începem:

1. Să ies mai puțin în Control și mai mult pe afară, în lumină naturală și nivel mai scăzut de fum și decibeli. Cu prieteni sau fără.

2. Să merg din nou la un festival mare de muzică, preferabil Reading/Rock en Seine/Sziget.

3. Să-mi upgradez certificatul de engleză cu ceva gen IELTS/TOEFL, să-mi amintesc franceza și să mă apuc de olandeză.

4. Să citesc cel puțin 2 cărți pe lună.

5. Să fac mai multe poze.

6. Să câștig mai mulți bani, deși mă descurc ok și acum.

7. Să mă implic în proiecte mișto și să îmi lansez propriul meu proiect super-original și super-creativ.

8.  Să-mi iau o bicicletă frumoasă și să merg cu ea la muncă.

9. Să fiu mândră de ce fac la muncă.

10. Să mă plimb mai mult, neapărat să revizitez Belgia.

11. Să mă port mai frumos cu ai mei.

12. Să fiu mai puțin tristă.

13. Să mă îndrăgostesc de un băiat care să mă vrea la rândul lui și să nu accept nimic mai prejos.

14. Să mă mut din țară la final de an. Poate în Olanda, poate în UK, poate mai vedem.

15. Să am grijă de mine, fizic și emoțional.

16. Să scriu mai des și mai bine.

Încă 4 și rotunjeam lista. Dar, să fim serioși, 16 planuri pot fi copleșitoare pentru un singur an. Iar 2012 deja are o mulțime de așteptări de împlinit sau nu (sfârșitul lumii și chestii). Așa că nu mă supăr dacă nu-și găsește timp să se ocupe de lista mea pentru că, sinceră să fiu, nici eu nu-i voi acorda mare atenție. Partea cea mai faină a rezoluțiilor de an nou e când se întâmplă fără să te chinui prea tare.

Recapitulare

În mod cert, 2011 a fost cel mai bipolar an de până acum. Dacă ar fi să trasez un grafic al celor mai intense momente din 2011, ai putea cu ușurință să crezi că îți arăt o electrocardiogramă care l-ar îngrijora până și pe House. Evident, fiecare an are ups and downs, doar că în 2011 parcă am fost ba prea sus, ba prea jos.

Muzical vorbind, 2011 a fost bestial și rămâne sus de tot în topul celor mai faine amintiri alături de vara lui 2009 (când am fost la Oxegen). În 2011 am început să ascult câteva trupe care acum îmi sunt tare dragi și, mai mult decât atât, am fost la Sziget. Am revăzut The Maccabees, de data asta cu drag, mi-am dat duhul pe Interpol, Pulp, White Lies și Kasabian, nici nu m-am clintit pe The National și am supraviețuit mulțimii de fani Flogging Molly.

Tot în 2011 mi-am schimbat de 2 ori jobul. Prima dată am ajuns la Kubis, undeva prin ianuarie, unde a fost tare frumos și bine, apoi în septembrie m-am mutat cu totul în ATL, la DDB, unde plănuiesc să rămân o vreme. Am trecut cu bine de examene și mi-am terminat socotelile cu Facultatea de Litere, loc de care nu îmi amintesc cu atât de mult drag pe cât mi-ar fi plăcut. Mi-am dat licența, cu nopți nedormite și sute de pagini întoarse, cu multe cola, cafele și energizante și am renunțat la ideea de a face master pentru o vreme.

În 2011 m-am regăsit în mijlocul unor oameni faini și tare dragi. Am petrecut aproape săptămână de săptămână și-a fost bine. Datorită Paulei, miercurea a devenit ziua cea mai importantă din săptămână, iar joia cea mai grea și dureroasă. Am cunoscut oameni noi care au schimbat câte ceva în mine, iar unii încă îmi sunt alături. Tot în 2011 m-am îndrăgostit prostește, ca un copil diabetic care suspină în fața unei vitrine cu dulciuri. A fost bine, a fost și rău, în orice caz n-a fost niciodată ușor. Am recapitulat lecţia relaţiilor eşuate, însă de fiecare dată am plecat acasă cu morala dezamăgitoare şi tot mai puţină încredere în relaţiile care merg. Da, e o morală tristă, dar, în acelaşi timp, e una safe şi, de ce nu, o provocare pentru 2012.

Într-un fel, cred că am crescut. Am luat ce-a fost bun din lucrurile frumoase şi am învăţat din fiecare căzătură. Aş retrăi totul, fără regrete. Iar dacă sfârşitul lumii chiar e în 2012, atunci îl rog frumos să nu se grăbească, pentru că peste 6 luni-mai-puţin-o-zi voi fi la Radiohead, în Roma.

Dragii mei iubitori de suflete nestăpânite,

De obicei nu fac asta. De obicei nu mă aprind mai mult de câteva înjurături icnite, nişte comentarii sarcastice şi un ocazional tweet. Pentru că de obicei îmi spun că nu merită efortul. De data asta nu mai pot. Aşa că, iată, vă scriu.

Deşi reacţia mea iniţială a fost mult mai aproape de ce a scris stimabilul, căruia îi dau dreptate şi îi admir scriitura, eu o să fiu mai calmă şi împăciuitoare. Pentru că eu mai am o fărâmă de încredere în voi. Sunt şi eu un suflet, aşa că ascultaţi-mă până la capăt, aşa cum aţi asculta un căţel cu ochi mari şi umezi în timp ce vă latră prieteneşte dintr-o curte închisă.

Hai să vă zic de ce mă scoateţi din sărite. Jumătate dintre voi sunteţi oameni deştepţi, iar pe o zecime dintre voi chiar vă respect. M-aţi dezamăgit, măi băieţi. Mi-aţi umplut newsfeedul cu poze cu câini în bălţi de sânge şi caption-uri milităreşti, sperând că mişcaţi ceva în mine. Voi ştiţi că eu am atacuri de anxietate atunci când văd rânduri întregi scrise cu all caps? ŞTIŢI?! Mă sperie mai ceva decat haita de câini care m-a încolţit acum vreo lună când mă întorceam seara de la muncă. Pe bune de nu.

Dar aici nu-i vorba despre mine şi atacurile mele de anxietate. E vorba despre cum statul român a luat o decizie relativ bună, în mediocritatea lui. Iar voi aţi sărit în sus plângând, urlând şi instigând la spam de parcă ar fi dublat TVA-ul. Mă băieţi, statul român s-a oferit să rezolve o problemă. Pentru că nu poate să o rezolve elegant, cu adăposturi şi donaţii, pentru că, de, suntem săraci şi zgârciţi, a ales o variantă mai nasoală, dar eficientă.

Eu mă bucur sincer pentru voi că aţi crescut în Dorobanţi sau alt cartier select unde câinii vagabonzi sunt mult prea profunzi pentru a pofti la picioarele voastre. Vă felicit din inimă că n-aţi fost nevoiţi să ocoliţi 3 blocuri ca să ajungeţi acasă, seară de seară, numai ca să nu daţi nas în nas cu haita de 7 câini şi o căţea veşnic gravidă. Aplaud faptul că vă deplasaţi numai cu maşina, deci nu trebuie să vă expuneţi unor străzi necunoscute populate de aceste animăluţe extrem de teritoriale. Vă invidiez inocenţa şi nici măcar nu sunt prea sarcastică.

Ştiţi care-i treaba? Eu iubesc animalele. Chiar dacă iubesc mai mult pisicile, asta nu înseamnă că urăsc câinii şi mă bucur să aud că vor fi eutanasiaţi. De fapt, m-am împrietenit de câteva luni cu un câine fără stăpân din zona mea. I-am zis Bobby şi-l alint foarte neoriginal Bobiţă. La prima noastră întrevedere, Bobiţă m-a mârâit şi-a dat să mă muşte. L-am luat cu binişorul şi acum mă aşteaptă seară de seară la capătul străzii ca să mă conducă acasă. Bobiţă-i de treabă. Dar Bobiţă e unul. Haita de vreo 8 câini care a apărut recent în zonă e altceva. La fel, haita în continuă creştere pe care am lăsat-o în urmă la bloc, unde locuiam acum un an, era altceva. Ei n-aveau nicio intenţie să fim prieteni şi mi-au arătat-o în mod repetat. Datorită lor mi-am recâştigat de câteva ori credinţa.

Dar nu vă faceţi griji, voi aţi reuşit să îmi confirmaţi că nu există niciun dumnezeu. Pentru că, dacă ar fi, v-ar da câte una peste ceafă de câte ori postaţi pe Facebook despre cum ar trebui să ne unim forţele să salvăm aceste animale nevinovate. Poate… dacă 200 de oameni postează poza cu câinele omorât cu cruzime de un ţăran beat care, de dragul argumentului, e hingher în timpul liber, o să schimbăm ceva. Maidanezi din toate colţurile Bucureştiului vă sunt recunoscători pentru like-urile, statusurile all caps şi spammingul din ultimele 2 zile. Dacă vă vine chef de-o campanie de semnat autografe, ştiu eu câteva străzi prin Militari unde se capsează ieftin.

A voastră, veşnic cu frica-n sân, Maria Năzdrăvan.