Un sărut de neuitat

Urmează o poveste cu proști.

Iar personajul principal sunt, evident, eu. Prostul cel mare. Prin excelență.

Eu și ai mei, în special conducătorul căruței – maică-mea, încă nu reușim să cădem de acord în privința multor lucruri. Da, știu, „spune-ne mai multe despre drama ta de copil de 23 de ani care încă stă cu părinții” e ceea ce gândiți toți acum și aveți parțial dreptate. Dar uite. De exemplu, ea încă nu suportă să mă vadă purtând negru în timp ce eu mi-aș tapeta pereții așa. Ei nu-i plac tatuajele mele, eu deja îl plănuiesc pe următorul. Eu îi zic să mai pună mâna pe carte, ea adoarme în fața televizorului. Dar conviețuim, așa că facem compromisuri. Eu îmi mai cumpăr și țoale colorate și ea mai închide din când în când televizorul. Ea nu trage de mine să respect sărbătorile creștine, eu nu îi repet zilnic că e o prostie să stăm cu maldărul de rufe murdare până când calendarul sfânt ne dă verde la curățenie din nou.

Credeam că avem o înțelegere. Până azi, când, întoarsă acasă după o noapte destul de lungă, mă trezește militărește: „Scoală-te că vine preotul!”. Până să pricep ce a zis eram deja în picioare, confuză. Păi și dacă vine preotul, ce? Și, de fapt, ce caută popa aici? Aparent, e perioada aia din an. În care îți vin tot felul de impozite în poștă și popi acasă. Una mai plăcută ca cealaltă. „Fă-ți ordine că nu poate să găsească așa casa”. Deci nu numai că popa vine neinvitat, dar mai are și pretenții să lustruiesc parchetul. Din ceartă în ceartă o conving pe maică-mea ca popa să nu-și facă de cap decât la parter, fără să urce la mine.

Iată că se face vreo 3 și apare popa în ușă. Zic bine și mă retrag în sufrageria mea, trag ușa ca să nu îl bruiez cu muzica mea păgână și îmi văd de treabă. În timp ce mă hăhăiam pe Facebook aud un doamne miluiește din ce în ce mai puternic. Se apropia. Doamne miluiește, pauză, doamne miluiește. Te pomenești că popa a luat-o pe scări spre mine. Doamne miluiește. Cineva apasă pe clanță. Doamne miluiește. E maică-mea care deschide ușa lent, aproape fără zgomot. Deodată apare o burtă. Doamne miluiește. O burtă mare și neagră care trage după ea un popă masiv. Popa îmi ignoră muzica și privirea încruntată și începe să stropească sârguincios pereți, televizor, calculator, tot ce prinde. Din trei mișcări acoperă camera. Doamne miluiește. Până să înțeleg ce se întâmplă mă trezesc cu popa la biroul meu lipindu-mi crucea de buze.

Sărutați crucea.

Doamne miluiește.

M-am simțit ca în scenele de acțiune ale lui Guy Ritchie. Totul se întâmplă foarte repede până în momentul în care glonțul vâjâie pe lângă tâmplele lui Statham. În cazul meu, totul s-a petrecut incredibil de repede până în momentul în care timpul a înghețat odată cu crucea care mi s-a lipit de buze pe nepusă-masă, fără să apuc să schițez orice gest. Buy a girl dinner first, știi?

De acolo lucrurile și-au reluat tempo-ul firesc. Popa m-a lăsat cu gura căscată și a purces către restul camerelor de parcă era plătit la metru pătrat. În final și-a luat șpaga și a continuat aventura. Încă o zi de doamne miluiește pentru el, încă un scenariu care să mă bântuie când rămân singură acasă în toiul nopții.

Mă întreb dacă pentru el sărutul a fost la fel de memorabil ca pentru mine.

Posted in random | Etichetat , , , , , , , | 13 comentarii

(Cred că) Am scris o poezie

M-am trezit recitând mini-povestea de mai jos în timp ce-mi amestecam mecanic cafeaua. Nu știu dacă e chiar poezie și nu știu dacă e bună de ceva. Dar ziceți voi, că știți mai bine.

Alintătură

Ieri m-a umilit o căpșună,
Îmi făcea cu ochiul dintre un măr și o prună.
Am luat-o în brațe să o admir îndeaproape
Și mi-a șoptit cu o voce subțirică:
„Eu nu pot să te iubesc până nu-mi spui
Căpșunică”.

Posted in random | Etichetat , , | 7 comentarii

Mic ghid de înțelegere a unei campanii publicitare

Dragul meu public țintă,

Îți scriu pentru că nu ne mai înțelegem. Ți-am citit reacțiile vizavi de campania Why Don’t You Come Over și cred că e timpul să discutăm puțin. Pentru că, aparent, într-o campanie menită să redreseze cu umor o lovitură urâtă sub centura patriotică, tocmai românii s-au găsit să protesteze.

Înainte să te simți ofensat de mesajul unei campanii, asigură-te că ești în target. Adică, știi tu, că ăia care au făcut campania vorbesc cu tine.

E ca și cum tu ai trece pe lângă mine pe stradă în timp ce urlu „pleacă mă gâscă proastă de aici!” și te-ai umfla în pene că am

îndrăznit să-ți zic așa ceva, în timp ce eu chiar vorbeam cu o gâscă proastă care nu-mi dădea pace. Te-ai simțit de două ori mai jignit decât gâsca și ți-ai stricat și ziua pe deasupra. Campaniile adresate tuturor sunt rare și, poate nu-ți imaginezi, dar unele sunt targetate și în funcție de inteligență, vârstă, venit lunar și alte criterii complexe. Doar pentru că ție îți place gustul Unirea nu înseamnă neapărat că ai glume de șantier. Dar nici nu exclude posibilitatea.

O gasca proastaAcum, campania asta nu face decât să zică de bine. Încearcă să le arate britanicilor că românii au umor, chiar și de la kilometri de adâncime în căcatul în care ne-am afundat de ani de zile. Că, deși suntem ăi mai săraci și râsul Uniunii Europene când vine vorba de politicieni, măcar ne duce capul. Că, oricât de rău sună din ocazionalele articole din presa lor, România nu e un loc atât de nasol. Și că poate ar fi timpul să se scuture de stereotipuri și să nu mai privească scârbiți spre est, de parcă le-am acrit ceaiul respirând spre ei.

Evident că nici măcar jumătate din românce nu arată ca surorile Middleton. O parte chiar le depășesc în frumusețe. Dar nu! Românul a găsit o ocazie să se revolte. Femeile noastre sunt frumoase doar atâta timp cât nu o spunem cu voce tare. Doamne-ferește să se audă peste hotare că o să creadă popoarele bogate că vrem să ne împachetăm femeile în celofan și să le înfigem niște prețuri în dinți. Poftiți de luați, măi englezilor, n-o să mai vedeți voi așa carne tare și păr strălucitor decât în reclame. Poate așa se echilibrează și economia țării. Ieftin și bun, la ofertă, profită acum. Da, mă, aveți dreptate, ăsta trebuie să fie mesajul ascuns al campaniei. Huo! Și, pentru că tot l-ați deslușit atât de bine, vă invit să vă respectați opiniile și, data viitoare când ieșiți în oraș să vă alegeți femeile cu respectul arătat în comentariile voastre, nicidecum în funcție de care vi se pare mai drăguță/frumoasă/atrăgătoare. Că nu sunteți proxeneți, nimfomani sau cine știe ce ființe mânate de instincte.

Doar că nu aveți dreptate. Mesajul unei campanii este rareori fix fraza pe care o citești într-un poster. Pentru că noi, ăștia din publicitate care vă facem să cumpărați lucruri de care nu aveți nevoie, chiar credem că sunteți mai deștepți de atât. Cât să puteți citi 3-4 propoziții și să înțelegeți ce au în comun. Dacă vă mai gândiți și la context și aveți o cultură generală de gimnaziu, o să înțelegeți ce vrea o campanie să comunice dincolo de metafore. Iar apoi, dacă sunteți și în target, totul o să aibă sens. E atât de simplu încât îmi e rușine că simt nevoia să scriu despre asta.

Why Don't You Come Over

Posted in random | Etichetat , , , , , , , , , | 28 comentarii

Cea mai scurtă recapitulare

Ani la rând ar fi trebuit să mă înveţe că alegerile nu sunt decât o formă de ambalare a unor decizii care ne aparţin în prea mică măsură. Am crezut că aleg o listă curajoasă de lucruri pe care să le îndeplinesc anul ăsta. Lucuri care să mă facă, speram eu, un om mai bun şi mai stabil. Un an mai târziu privesc o listă care mi-e complet străină şi mă întreb dacă mă iau vreodată în serios când spun lucruri, oricât de răspicat. Dacă tot n-o fac, aş putea măcar să încerc nişte glume mai bune.

Am ales tunsori, culori, joburi, oameni. Am crezut că printr-o chirie copleşitoare îmi voi alege şi un stil de viaţă şi o serie de întâmplări fericite. Am ales să plec şi am ales să mă întorc, şi încă mă întreb care dintre cele două îi aparţine omului matur din mine. Am aproape 23 de ani şi sunt departe de a fi ce vreau, dar poate că doar mi-am ales iar prost visurile.

Uşurătatea se transformă pe zi ce trece într-un gol paradoxal de greu şi deseori mă întreb dacă de fapt nu-mi supradramatizez existenţa comparându-mi la orice pas trăirile cu nişte idei desprinse din cuvinte şi experienţe desfăşurate ordonat sub lampa de citit. Am ales să sufăr eroic precum personajele lui Murakami şi să respir cinismul lui Barnes sau Kundera. Am ales să scriu asta în miezul nopţii în loc să îmi ascult cearcănele. N-a mai rămas nimic din ce n-am avut niciodată şi cumva m-am ales doar cu un vertij în stomac care îmi domoleşte avântul de a-mi impune noi ţeluri pentru ce urmează.  E şi asta, probabil, o lecţie de viaţă.

Posted in random | Etichetat , | Lasă un comentariu

Două vorbe despre cel mai bun portal de știri

Nu știu de unde vă luați voi știrile, dar Evenimentul Zilei este bucata de internet românesc unde jurnalismul se duce să moară de boli venerice și tot felul de infecții pe care le credeam pierdute în lumea civilizată. Deși nu obișnuiesc să dau în oameni și branduri pe blog atunci când văd câte ceva care încalcă orice regulă minoră de bun simț, am zis că băieții de la Evenimentul Zilei merită să fie excepția.

Lucrurile stau cam așa: le-am dat like paginii lor de Facebook cândva demult, când se lăudau cu ceva de care nu-mi mai pot aminti. Probabil știri de calitate și toate valorile pe care și le-au trecut în descriere. Informație completă și relevantă. Dinamic și interactiv. Din păcate pentru ei, n-au niciuna dintre cele enumerate. Au, în schimb, o echipă de postaci  absolvenți ai școlii Cancan/Click/OTV. La Evenimentul Zilei nu scriu jurnaliști, ci niște băieți și fete care fie duc lipsă de creier, fie sunt dispuși să își semneze numele lângă cele mai penibile idei exprimate vreodată în presă, doar pentru o leafă mediocră.

Nu știu de ce, dar mi s-a urcat sângele la cap când am văzut postarea de mai jos azi. Am citit și „articolul” și am revenit cu feedback în comentariu. Pe scurt, le-am spus ce am scris și în paragraful de mai sus. Fără înjurături, fără insulte inutile, doar părerea unui utilizator care se așteaptă la ceva mai mult de la cel mai bun portal de știri. Răspunsul celor de la evz? Mi-au șters comentariul și mi-au interzis să mai comentez pe pagină. Cum, măi băieți, așa v-a învățat pe voi la școală să depășiți o criză? Atunci poftim încă una.

Deci așa stau lucrurile în presa românească. Eu nu pot să le urez celor de la Evenimentul Zilei decât să n-aibă niciodată bani să iasă pe print cu bârfele de mahala pe care le promovează drept știri. Hai pa!

Posted in oameni | Etichetat , , , , , , , | 5 comentarii